Aria- Jocurile sorții

Capitolul 24

            Mă trezesc spre dimineață dârdâind de frig. Focul în șemineu s-a stins de mult, iar eu am dormit complet goală. Îmi înfășor pătura în jurul meu și mă ridic amorțită de pe canapea.

̶ Dario! Țip eu ca din gură de șarpe.

Acesta vine agitat și somnoros spre mine.

̶ Ești bine? Mă întreabă el îngrijorat.

̶ Uite!

Îl iau de mână și-l trag după mine până lângă peretele de sticlă.

̶ Uite!

̶ Ce? Mă întreabă el nedumerit.

̶ Ninge! Ninge, Dario!

̶ Da, văd și eu! De asta țipi așa? Mă întreabă puțin enervat de faptul că l-am speriat.

̶ Ador zăpada. Uite cât de frumos e totul.

Cel mai probabil azi noapte a început să ningă. Pădurea e acoperită de un strat generos de zăpadă albă și pufoasă, arată totul de vis. Partea cea mai bună e că ninsoarea nu pare că ar vrea să se oprească, ci din contră fulgi gigantici cad leneși din norii cenușii alăturându-se covorului magic.

Încep să țopăi de fericire ca un copil care vede pentru prima dată zăpadă. Dario rămâne pe loc uitându-se amuzat la mine. Are părul ciufulit și cearcăne sub ochi.

̶ Unde ai fost? Îl chestionez eu.

̶ M-am uitat peste niște rapoarte și m-a luat somnul.

Mă apropiu de el. Nu spun nimic, doar mă întind și-l sărut pe frunte.

̶ Haide, îți voi face o cafea.

̶ Mai întâi te îmbraci ca să nu îngheți, îmi spune el grijuliu.

̶ Nu îngheț, mint eu.

̶ Aha, nu minți că-ți crește nasul. Uite, îmi spune el luându-mi mâinile în mâinile lui, sunt reci.

̶ Ți se pare, spun eu zâmbind-i ștrengărește, după care mă retrag de lângă el dar nu suficient de repede, căci mă prinde și mă lipește de trupul său.

̶ Mai ai și alte comentarii, prințesă?

̶ Hmm...

Mă sărută înainte să spun ceva. Nu că aș fi avut ce.

̶ Acum sigur m-am încălzit, spun eu râzând.

̶ Haide, îmbracă-te. Te aștept.

Merg să iau un pulover alb și gros pe mine pe care-l asortez la o pereche de pantaloni roz pudrat, după care cobor în bucătărie unde Dario se pregătește să facă cafeaua.

̶ Avem ciocolată caldă?

̶ Verifică în dulap.

Găsesc un pliculeț și decid să beau ciocolată caldă azi în loc de cafea.

Până cafeaua se răcește puțin, Dario face foc în șemineu și mă grăbesc să mă așez în fața lui, exact ca o muscă care stă la soare. Își ia și el cafeaua și se așează lângă mine.

̶ Cât voi mai sta aici?

̶Adică?

̶ Cât va mai trebui sa stăm la cabană?

̶ Nu-ți place? Mă chestionează el.

̶ Ba da, dar îmi e dor de casă. Nu mai știu nimic de bunicul sau de Monic, spun eu tristă. Chiar îmi lipsesc.