Aria- Jocurile sorții

Capitolul 2

            Conduc cât pot de tare spre depozit, dar este prea aglomerat. O iau pe o stradă ocolitoare, chiar dacă știu că va dura mai mult. Ajung la marginea orașului, dar ceața este prea densă, și sunt obligat să încetinesc.

Mă uit în spate la bruneta inconștientă. Sângele ia pătat geaca albă, iar fața îi este din ce în ce mai palidă. Strig la ea să-și deschidă ochii, dar în zadar. Zace în continuare inconștiientă. Are răni pe mâini, iar fața îi este vânătă, dobitocul ăla a lovitul în ultimul hal. Dau nervos cu pumnul în volan, și apăs accelerația, ignorând ceața.

Ajung la depozit în mai puțin de 15 minute.

Ușa se deschide.

Parchez rapid la subsol.

Sergiu vine într-un suflet spre mine și deschide ușa mașinii. Am reușit să-l sun de pe drum, și să-i spun vag ce s-a întâmplat, dar priveliștea nu pare să-i facă plăcere. Ignor privirea lui mustrătoare și iau fata în brațe, grabindu-mă cu ea spre camera de prim ajutor.

Deschid ușa cu forță, trântind-o de perete, ceea ce o sperie pe Ava, medicul nostru, care ne aruncă priviri șocate.

̶ Ce mama naibii s-a întâmplat? ne întreabă, uitându-se când la mine, când la Sergiu. Ea cine este, și de ce ai adus-o aici?

‒ E o poveste lungă Ava, te rog, las-o pe mai târziu, promit că am să-ți explic, acum te rog....mă uit spre fata care zăcea inconștientă în brațele mele.

̶  Așeaz-o aici, spune grabită Ava, arătând către patul din marginea camerei.

Analizează atentă rana de la cap, care încă sângerează, după care, caută grăbită, câteva bandaje și dezinfectant. Începe să-i curețe rana, vizibil adâncă, iar apoi o coase, punând nu mai puțin de patru copcii. Pe tot parcursul intervenției, fata misteriosă nu se trezește, lucru care mă face să mă agit. Ava vede că mă plimb de colo colo prin încăpere, și încearcă să mă liniștească.

̶  Liniștește-te, Dario, perfuzia pe care i-am pus-o are calmant, va rămâne inconștientă încă câteva ore, nu-ți face griji, rana este una minoră, totuși am să-i fac o tomografie ca să fiu sigură. Până atunci te rog să mă luminezi și pe mine, cum naiba ai dat peste fata asta.

‒ Mergeam spre Universitate când am auzit niște țipete...am intrat pe strada dintre blocuri, și i-am văzut pe oamenii lui Armando cum iau pe sus două fete, una dintre ele fiind ea, și mă întorc, arătând către fata brunetă de pe pat. Se zbătea și țipa încercând să se elibereze.

̶  De unde știi că era mâna lui Don Armando?

̶  Moșul acela blestemat urmărea toată șcena din depărtare, când am ajuns eu, și am început să strig, și-a făcut apariția din umbră. Nici nu s-a obosit să ridice arma spre mine, deși îi omorâsem un om cu câteva minute în urmă, a stat pur și simplu și mi-a zâmbit arogant. Am început să trag, iar oamenii lui au apărut dintre blocuri, însă cineva a sunat la poliție și s-au făcut nevăzuți. Prima fată dispăru în timpul focurilor de armă, înainte să o văd. Pe ea, mă întorc către brunetă, o ținea pe post de scut unul dintre câinii moșului, însă am tras spre el, și l-am nimerit din plin. A căzut jos, iar fata speriată a încercat să fugă, dar a lovito celălalt, s-a împiedicat și a dat cu capul de bordură. Am ajuns la ea cât am putut de repede, dar și-a pierdut cunoștința. Nu puteam să o duc la spital, și așa a apărut poliția pe capul meu, noroc cu Andi. Era tura lui și am rezolvat fără prea mult tam tam. Am decis să o aduc aici.

̶  Andre nu va fi prea fericit când îi vei raporta asta, știi nu? Spuse Ava cu nemulțumire.

̶  Ce voiai să fac cu ea? Să o las acolo, să o duc la spital ca să am de dat și mai multe explicații? Prefer teoriile lui Andre decât rapoartele nesfârșite ale poliției.