Aria- Jocurile sorții

Capitolul 17

            Amedeo trebuie să ajungă din clipă în clipă, iar eu nu am terminat de împachetat cadoul pentru Monic. Alerg prin cameră în căutarea unei foarfece pentru a tăia restul de panglică de la fundița albastră, însă nu o văd nicăieri. Deschid sertarul biroului și încep a căuta printre lucurile împrăștiate. Of Ariana, of, trebuie să mai faci curat din când în când. Găsesc în cele din urmă foarfeca și termin cu fundița cadoului.

̶ Aria?

Bunicul mă surprinde când mă strigă din pragul ușii. Pare că stă de ceva timp acolo privindu-mă.

̶ Mereu ai fost o dezordonată, îmi spune el zâmbind. Nu am reușit nici măcar în ziua de azi să te dezobișnuiesc de acest obicei prost.

̶ Nu e vina ta, spun eu repede, așa sunt eu, o dezordonată. Începem amândoi să râdem.

Fac câțiva pași spre el și îl iau în brațe. În ciuda vârstei pe care și-o ascunde de minune, bunicul meu nu a rămas în urmă. Pot spune că a crescut o dată cu mine, doar ca să fie sigur că nu-mi lipsește nimic din ce ar fi trebuit să-mi ofere părinții mei. Omul robust și înalt din brațele mele, cu părul cărunt dat peste cap, nu a renunțat la sală încă. Oricât ar fi de ocupat sala mereu va rămâne o prioritate pentru el. L-am întrebat mereu de ce nu o lasă baltă, și mi-a răspuns cu un zâmbet tipic lui, că e ca un drog pentru el, o dată ce ai început ceva ce-ți place nu mai poți să te oprești. Într-un fel îl înțeleg, mereu a fost un bărbat dur și disciplinat, însă eu nu am moștenit nimic din toate astea. Din ce mi-a povestit semăn cu mama mea. Chiar și la asemănare pare că sunt copia ei. Am o singură poză cu ea pe care o țin în medalionul de la gât. Bunicul mi l-a oferit după ce am crescut puțin, spune că a fost al mamei mele, iar asta mă face să am grijă de el ca de ochii din cap. E singurul lucru care mi-a rămas de la ea.

̶ Te iubesc!

̶ O, micuța mea prințesă! Și eu te iubesc, îmi spune el cu vocea tremurândă.

̶ Ai terminat de împachetat cadoul?

̶ Da, spun eu fericită dezlipindu-mă din strânsa îmbrățișare. Ui-te!

̶ Arată chiar bine, spune el zâmbind pe sub barba căruntă, uitându-se atent la cutiuța neagră de dimensiuni medii cu fundiță albastru ca cerul de vară.

̶ Asta ce a vrut să însemne? Îl ațintesc eu cu privirea. Te așteptai să arate rău, așa-i?

̶ Contează că arată bine, spune el zâmbind. Monic va fi foarte încântată.

̶ Am emoții, spun eu cu o tragere de inimă. Dacă nu-i va plăcea?

̶ Prințesica mea, îmi spune bunicul în timp ce se apropie de mine și îmi cuprinde fața cu palmele sale mari, Monic e prietena ta de când erați mici, o cunoști mai bine decât oricine, eu cred că ați depășit etapa în care vă faceți griji pentru astfel de mărunțișuri.

̶ Știu, dar...

̶ Niciun dar, mă întrerupe imediat. O să-i placă tot ce ai pus în cutie.

Oftez, știu că are dreptate, dar așa sunt eu... mereu cu griji pentru nimicuri. Sunt o perfecționistă, nu-mi plac erorile. Un cioconit în ușă, venit de la parter mă readuce cu picioarele pe pământ.

̶ O, nu! Spun eu agitată. A venit.

̶ Amedeo?

̶ Da, mai am puțin și sunt gata.