Aria- Jocurile sorții

Capitolul 19

            Mă trezesc când Dario parchează în fața blocului în care locuiește. Sunt așa de obosită încăt ochii deabia îmi mai stau deschiși. Dario îmi desface centura, după care coboară și-mi deschide portiera. Îl urmez în liniște pe alee până în scara blocului. Luminile se aprind și se sting în funcție de cum înaintăm pe holul slab luminat.

̶ Să nu uiți de Torr, spune el în timp ce-mi deschide ușa de la apartament și mă îndeamnă să intru.

Cum intru pe ușă Torr îmi apare în fața sfios dar gata să-și apere teritoriul. Mă aplec ușor spre el și-l las să-și aducă aminte că ne-am mai întâlnit. Mă miroase curios după care își lipește botul umed de mine, fericit să mă revadă. Sau cel puțin datul din coadă asta știam că înseamnă.

̶ Ești tare drăguț! Spun eu în timp ce-l mângâi.

̶ Îți e foame? Ne întrerupe Dario.

̶ E 4 dimineața, nu-mi prea arde de mâncare. Sunt foarte obosită, spun eu în timp ce casc fără să vreau.

̶ Bine, somnorici! Hai la somn.

Dario începe să zâmbească și intră în dormitor, lăsându-mă în living.

Mă uit prin jur neștiind ce să fac și decid să mă așez pe fotoliu din living. Privesc somnoroasă orașul adormit. A fost o zi nebună de-a dreptul. Mai întâi faza cu Dario și Amedeo, iar acum cu casa. Nu înțeleg ce se întâmplă în ultima vreme. Viața mea era plictisitoare, până au apărut ei. Oftez și-mi amintesc de telefon. Îl iau din poșetă însă e mort. Văd un încărcător în priza din colțul încăperii și-mi las telefonul acolo. Trebuie să-l sun pe bunicul meu neapărat, plus că Amedeo cred că e înnebunit de griji. Îmi amintesc de sărutul dintre noi doi și simt cum buzele îmi iau foc, însă mai simt ceva ciudat ce nu pot explica. De ce mă simt ca și când am făcut ceva greșit... până să apară Dario totul a fost perfect, nicio urmă de îndoială, dar acum ceva s-a schimbat, și nu înțeleg de ce.

Mă uit pierdută prin încăpere până când telefonul mi se încarcă. Masa e plină de hârtii, însă atenția îmi cade pe cele din colț. Fără să mă gândesc mă întind după ele. Arunc o privire peste conținut și-mi dau sema că e o scrisoare.

̶ Ariana, ce faci?

Vocea dură a lui Dario mă ia prin surprindere și scap mica bucată de hârtie din mână. Acesta o ia de pe jos și ignorându-mi lipsa de rușine o pune la loc peste celelalte, dar nu înainte de a-mi arunca o privire fulgerătoare. Înțeleg imediat ideea și-mi aplec privirea.

̶ Îmi cer scu...

̶ E ok, mă întrerupe el. Ți-am pregătit patul în dormitor.

Mă uit mirată la el. Vrea să dorm la el în dormitor?

̶ Nu te uita așa la mine. Știu la ce te gândești.

̶ La ce mă gândesc? Întreb eu uitând de momentul jenant de acum câteva secunde.

̶ Ești așa o pacoste, îmi spune el. Nu voi dormi cu tine. Voi rămâne aici.

̶ Aici?

̶ Da, aici pe canapea.

̶ Dario, nu te pot lăsa să dormi pe canapea în propria ta casă. Dorm eu aici.

̶ Termină cu prostiile. Nu-i mare lucru.

̶ Dario...

̶ Aria, e târziu, chiar ai chef de contraziceri, parcă erai obosită, spune Dario uitându-se la mine ca la un copil.