Aria- Jocurile sorții

Capitolul 16

̶  Alo! Frate, trebuie să vi la cafenea, acum!

Vocea serioasă a lui Sergiu îmi răsună cu ecou în urechea dreaptă de cum răspund la telefon.

̶ Salut și ție, ce arde? Întreb eu plictisit, în timp ce răsfoiesc unul dintre dosarele lăsate de Andre pe birou. Treaba mea de acum începe. Nu am uitat ce m-am înțeles cu Andre.

̶ Frate, Aria lucrează la cafenea, spune Dario agitat.

̶ Bravo geniule, ți-am spus chiar eu asta aseară.

̶ Nu asta vreau să spun, spune Sergiu cu același ton grăbit dar bâlbâit.

̶ Atunci? Vorbește clar, să înțeleg și eu.

̶ Amedeo e cu aici, cu ea. Eu zic să vii acum. Nu o să-ți placă ce o să vezi.

̶ Și ce vrei să fac eu dacă e cu ea? Întreb neînțelegând unde vrea să ajungă.

̶ Dario, nu-mi place tipul. Ai avut dreptate, ceva nu e bine cu el.

Îmi dau ochii peste cap când aud vorbele lui Sergiu, știam că am dreptate înainte să-mi confirme și el asta.

̶ Are o armă la el, îmi spune Sergiu pe un ton mai coborât de data aceasta.

̶ Ce? Spun eu în timp ce trântesc dosarul pe birou. Stai acolo cu ochii pe Aria, vin acum! Las baltă dosarele pe birou, îmi iau în grabă sacoul din cuier și pornesc spre cafenea. Pe drum îmi trec o mie de scene prin cap, însă nici într-una nu pare că aș avea o reacție potrivită, așa că decid să mă așez lângă Sergiu și să observ de la distanță totul.

Îmi găsesc prietenul stând la masa noastră de lângă geam. Mă așez lângă el în liniște și mă uit în direcția celor doi.

̶ Îi cam sclipesc ochii fetei tale, nu-mi place, spune Sergiu uitându-se la Aria care toată e un zâmbet în fața lui Amedeo.

Ce-i drept nici mie nu-mi place felul în care-l privește, dar nu am timp acum de asta, și nici nu văd de ce m-ar interesa, până la urmă poate face ce vrea, dar după ce mă șămuresc eu care e treaba cu prințișorul.

̶ Nu e fata mea!

Sergiu se întoarce spre mine cu un zâmbet în colțul gurii.

̶ Aha, chiar acum nu, că e cu altul în fața ta, dar rezolvăm și aceste detalii, nu-ți face griji, spune Sergiu surâzând.

̶ Tu iar începi, serios îți zic să termini, spun eu cu o privire foarte serioasă ațințită spre măscăriciul de Segiu.

̶ Bine, gata! Nu mai poate omul glumii, acritură mai ești, spune Sergiu zâmbind în continuare, deloc afectat de ceea ce i-am spus.

̶ Sub sacou, agățat în cureaua de la pantaloni, spate, mijloc.

Mă ghidez după indicațiile scurte, dar precise ale lui Sergiu, și văd ceea ce căutam, pistolul. Un model mic, dar eficient în caz de urgență. Un simplu patron de club nu ar avea pistol la el, mai ales într-o cafenea în mijlocul zilei, și nici om plătit să-l aștepte la ieșirea. Pun pariu că și el e înarmat bine.

̶ Nu-mi place treaba asta deloc.

̶ Mie nu-mi place nici pe jumătate, mă completează Sergiu. Crezi că are port armă?
Întrebarea rostită de Sergiu aprinde un beculeț în mintea mea obsedată de acest om. O idee deloc strălucită își face loc printre gândurile mele. Mă uit spre Sergiu cu subânțeles. Acesta se prinde imediat de ce urmează să spun, și începe a clătina vehement din cap.