Aria- Jocurile sorții

Capitolul 14

Ma uit la monitorul laptopului de minute bune încercând să găsesc ceva, orice cât de mic, care să-mi confirme bănuielile. Poza lui Amedeo din sitem stă nemișcată parcă făcându-mi în ciudă. Fața lui perfectă, cu freza lui perfectă îmi arde retina. Nimic, ablosut nimic! După căutări amănunțite, în toate programele posibile și imposibile ale sediului, rezultatul este același ca și acum câteva săptămâni. Nimic. Tipul nu are nicio legătură cu nimic. Conform datelor din raport are câteva afaceri total legale, pe numele său, de care se ocupă singur.

Frustrarea își spune cuvântul în momentul în care fără să mă gândesc mă ridic brusc de pe scaun și împing stiva cu dosare de pe birou.

La naiba cu toată treaba. La naiba cu Amedeo mă-sii! Spun eu cu voce tare.

Cer Doamne prea mult să găsesc și eu o dată ceea ce vreau fără să trebuiască să scotocesc jumătate de univers? Nu o să-mi răspunzi, așa-i? Nu mi-ai răspuns niciodată de altfel, de ce ai face-o acum. Ai treburi mai importante decât am eu. Înțeleg asta. Totuși mă întreb dacă chiar exiști sau am înnebunit și chiar vorbesc cu pereții, spun eu ațintit cu privirea spre tavanul de un alb imaculat.

Cred din ce în ce mai tare că o iau razna cu totul. Sigur voi cădea următorul test psihologic. Dacă aș fi cu mintea întreagă nu aș căuta date inexistente despre oameni aparent perfecți și fără antecedente doar pentru că am eu o presimțire. Și până la urmă de ce-mi pierd timpul cu asta? El are legătură cu ea, iar ea e extraordinar de încântată de el, sau cel puțin așa era ieri când a plecat din cafenea. Imaginea Arianei îmbrăcată într-o pereche de blugi negri, cu un tricou alb și geachetă roz pudră îmi vine în minte de parcă ar fi exact în fața mea. Părul ei buclat lung și negru bătut de vântul primăvăratic, îmi amintește de ziua în care am întâlnit-o pentru prima dată. Mersul ei ușor pe tocuri atunci când a ieșit din cafenea, emana în jur o încredere greu de egalat. Tocmai îmi dau seama că am țintit-o cu privirea minute în șir, și cumva am reținut toate aceste detalii neimportante. Multe femei ar invidia-o, dacă nu chiar o fac deja pentru atitudinea ei. Totuși în spatele acestor aparențe care atrag atenția atât sexului masculin cât și celui feminin stă o încăpățânare cât zece zgârie nori. Nu știu dacă doar cu mine a făcut așa, dar jur că e o pacoste. Nu ai cum să ți se spună ceva și tu să faci fix invers când în joc e viața ta. Eu îi zic fugi, ea stă. Eu îi zic stai, ea fuge. Ori nu am știut eu să vorbesc pe limba ei, ori e atât de înfumurată încât nu a vrut să priceapă ce-i spun.

În ciuda acestor aspecte încăpățânarea ei mi-a plăcut din prima clipă. Felul în care tratează totul cu naivitatea unui copil care crede că tot ce zboară se mănâncă și că poate pune mereu lucrurile în mișcare după bunul plac, mi-a captat atenția. Am avut multe femei pe lângă mine dar nici una care să se ia la trântă cu pericolele. Altele se puneau într-un colț și plângeau, dar ea și-a păstrat lacrimile pentru momentul în care totul se termină, deși în astfel de situații nu știi când, cum sau dacă se termină. Pe cât de războinică pare, pe atât de fragilă e în ochii mei. Nu am nicio treabă cu ea, sau cel puțin nu am avut până nu a apărut acest prinț decăzut pe numele lui Amedeo, și deși m-a rugat să stau departe de ea, ceva îmi spune că fata asta dată dracului v-a intra în probleme mari pentru că nu știe frica de pericol. Și tot instinctul îmi spune să nu ascult nimic din ce-mi spune ea, și să stau în preajma ei în caz că va avea nevoie. Dar tot nu găsesc nimic care să-mi confirme dacă acest Amedeo o va pune sau nu în pericol.

Îmi alung gândurile cu Aria pentru un moment și cobor privirea spre mormanul de dosare care zace acum împrăștiat pe jos.

Bravo Dario! Ești și deștept și frumos. Azi doar frumos. Acum trebuie sa faci și curat, îmi spun înjurând printre dinți dezastrul provocat tocmai de lipsa mea de control.