Aria- Jocurile sorții

Capitolul 5

Sergiu îmi deschide ușa mașinii, dar nu pe cea din partea șoferului, ci pe cea din partea pasagerului. Mă uit la el nedumerită, dar primesc un zâmbet și un îndemn să urc.

Nu mai am chef să cer explicații și nici să mă opun, așa că urc resemnată și îmi fixez centura, în timp ce Sergiu iese din curtea uriașă pe șoseaua principală. Îmi mut privirea pe geamul aburit, și privesc soarele care încearcă să-și facă loc printre norii cenușii. Încerc să-mi adun gândurile dar cuvintele lui nu-mi ies din minte. Cum poate un om să-și schimbe atitudinea la o sută optzeci de grade. Nu i-am cerut eu să mă ia de pe stradă și nici să mă aducă aici, ce vină am eu că mi-am pierdut cunoștința fix când trecea el pe acolo. Și de ce a trebuit să îmi vorbească așa urât, după ce cu o seară în urmă s-a purtat frumos cu mine. Prea multe întrebări fără răspuns, însă dintre toate una nu-mi dă pace. La ce s-o fi referit când a spus că alții ar da orice să fie în locul meu...am putut să-i citesc durerea pe chip, și presimt că în spatele acestor cuvinte aruncate la mânie se ascunde mult mai mult. Dar nu e treaba mea. Nesimțitul! Nu are de cât să sufere cât o vrea, asta nu este o scuză pentru felul în care se poartă.

Gândurile îmi sunt întrerupte de Sergiu care schimbă frecvența de la radio, una după alta, până când dă de un post oareceva, iar melodia The Lazy song începe să răsune în toată mașina.

̶ Unde te duc prințeso?

Reacția mea întârzie să apară, așa că pușcă din degete de două ori, pentru a-mi atrage atenția.

̶ Pământul către Aria...mai ești? Mă întreabă vizibil amuzat de momentul meu de rătăcire.

̶ Scuze, ce ai zis? Scutur scurt din cap și îmi concentrez atenția la el.

̶ Spune-mi unde locuiești ca să știu unde te las?

Îi spun repede adresa, și virează pe prima stradă la dreapta, după care la stânga. Observ că știe drumul și fără explicațiile mele, așa că mă opresc din vorbit și îmi lipesc iar obrazul de geamul rece al mașinii. Sergiu nu pare tare mulțumit de tăcerea mea, așa că continuă să îmi pună diverse întrebări.

̶ Și... spune-mi ceva despre tine.

̶ Cum ar fi?

̶ Nu știu, orice. De exemplu ce îți place să faci?

̶ Chiar vrei să știi asta?

̶ Te-aș mai fi întrebat dacă nu mă interesa?

̶̶ Poate, de dragul conversație, îi răspund cu un zâmbet scurt.

̶ Nu sunt genul, crede-mă, doar că nu îmi place liniștea asta de mormânt. Știu că ne știm de o zi, dar îmi dau seama și așa că te macină ceva. Așa că dăi bătaie și eliberează-ți sufletul.

̶ Și dacă nu vreau?

̶ Atunci îți voi respecta alegerea, și voi reveni la întrebarea de mai devreme. Și crede-mă, nu accept tăcerea.

̶ Dacă zici tu. Mă uit la el și încep să râd. Are părul de culoarea grâului copt, iar ochii verzi ca apa mării toamna, te hipnotizează de-a dreptul. Poartă o cămașă verde deschis prin care se vede clar că face sală, nici că ar fi găsit o culoare mai potrivită care să-i vină mănușă, și o pereche de jeansi negri.

̶ Știu că sunt irezistibil, dar totuși, nu-i frumos să te holbezi așa. Fi și tu mai discretă.

Începe să râdă cu poftă, dar eu mă fac roșie ca racul, când îmi dau seama că, chiar mă holbam, iar el a observat asta. Bravo Aria! Ești extraordinară! Mă cert în gând.