Aria- Jocurile sorții

Capitolul 3

Un bâzâit enervant mă trezește din amorțeală.

Deschid ochii cu greu. Pleaopele îmi sunt grele ca de plumb. Mă uit în jur, dar sunt orbită de un alb imaculat.

Încerc să mă ridic, dar ceva mă înțeapă în mână. Îmi cobor privirea și văd branula roz înfiptă ca o lipitoare în vena mea. Fac ochii mari...pulsul mi-o ia la goană, și gustul de fier își face simțită prezența. Nu se poate așa ceva, îmi spun în gând!

Valul de ceață, care până acum câteva minute mă împiedica să văd unde mă aflu, se risipește, fiind înlocuit de o durere cumplită de cap. Îmi îndrept mâna spre locul din care povine disconfortul, și îmi dau seama că sunt bandajată. Nu știu unde mă aflu și încerc să îmi aduc aminte cum am ajuns aici, dar în zadar. Îmi aduc aminte doar frânturi care nu se leagă unele de altele.

Camera în care mă aflu este plină cu aparatură medicală sofisticată.

Îmi plimb privirea speriată și aflu de la ce provine sunetul care m-a deșteptat, mă cuprinde panica. Mi se face rău, iar apartul care-mi monitorizează pulsul, începe să bibăie alarmant.

Deci sunt la spital?! Îmi spun în gând.

Încep să mă agit în pat, dar nu mă pot ridica din cauza amețelii puternice, care face toată încăperea să se învârtă cu mine de parcă sunt într-un parc de distracții, cocoțată ca o nebună cu intenții sinucigașe într-un mountain rousse. Urăsc parcurile de distracții.

Pe ușa încăperii intră o femeie roșcată, îmbrăcată într-un halat alb, care începe să se agite de îndată ce vede că vreau să mă ridic.

̶  Stai! Strigă roșcata, în timp ce mărește pasul spre mine. Nu te ridica încă, o să ți se facă rău. Întinde-te la loc.

̶  Mă uit la ea speriată, fără vreo intenție de-ai asculta sfatul, și mă dau puțin în lateralul patului, atunci când se apropie de mine.

̶  Cum te simți? se grăbește ea să mă întrebe, îndulcindu-și tonul, te-ai lovit destul de rău. A trebuit să-ți pun 4 copcii, și îmi face semn cu degetul spre cap, în timp ce se uită pe monitorul aparatelor din jur.

̶  Cine ești, întreb cu o voce răgușită, și cum am ajuns aici? Privirea rătăcită îmi zboară prin încăpere.

Roșcata se uită spre mine, intenționând să-mi răspundă, dar este întreruptă de ușa care se deschide brusc, cu un scârțâit strident.

În încăpere își fac apariția doi bărbați tineri. Par apropiați de vârsta mea. Le arunc priviri curioase, iar tipul blond începe să-mi zâmbească.

̶  Bună dimineața Frumoasa adormită, bine ai revenit printre noi! Îmi spune blondul cu ochi verzi, în timp ce face o plecăciune. Eu sunt Sergiu.

Fac ochii mari, cât cepele. Tipului pare că-i lipsesc câteva țigle de pe casă, dar nu pare rău intenționat, ci din contră, este destul de drăguț, chiar șarmant aș spune.

Brunetul înalt și bine făcut, din stânga lui, se întoarce către el și îi aruncă o privire ucigătoare.

̶  Tu tot nu te-ai potolit încă, idiotule?! Nu vezi că sperii fata. Se uită la tine ca la clovni. Zău așa, opreștete! Îl ceartă brunetul.

Sergiu nu pare să ia în seama mustrarea bărbatului și se întoarce spre mine zâmbind.

̶  Înfumuratul de aici, și arată spre brunetul de lângă el, este Dario. Nu îl lua în seamă, azi s-a trezit cu fața la cearceaf, și face pe șeful.