Aria- Jocurile sorții

Capitolul 12

Nici nu deschid bine ochii că telefonul începe să sune într-o disperare continuă. Mă întorc pe partea dreaptă a patului hotărât să mai dorm câteva minute, însă telefonul nu se oprește.

̶ Dumnezeule, ce suni în disperare? Tu ai văzut cât e ora? Ști ce zi e azi?

̶ Vino repede la birou! Trebuie să vorbim! O voce gravă și grăbită de bărbat se aude de la celălalt capăt. Aș recunoaște voce asta și dacă aș fi în mormânt.

̶  Andre? Nedumerirea mi se citește în voce iar starea de somn din care sunt forțat să-mi revin nu mă prea ajută să înțeleg ce se întâmplă.

̶ Te aștept! Zice scurt după care îmi închide telefonul, fără a-mi mai da șansa de a zice ceva.

Nu înțeleg nimic. Mă uit la ora indicată de telefon și constat că nu e nici măcar ora 7 a.m. Ceva nu e în regulă. Un sentiment ciudat nu-mi dă pace. Dacă Andre mă sună cu noaptea în cap sigur e ceva urgent. Las gândurile de-o parte și mă grăbesc să mă ridic din pat. Constatând după tonul vocii, e ceva urgent deci nu am timp de duș și clar nici de o cafea. Of Andre! Of! Iar arde tot de dimineață. Mă îmbrac într-o pereche de blugi aleasă la întâmplare și iau pe mine un tricou negru, după care ies val vârtej pe ușă, cu cheile de la mașină în mână.

̶ Ava...! Ce s-a întâmplat aici?

Parchez mașina la întâmplare în curtea mare a sediului și alerg spre Ava, care stă nemișcată și privește în jur, la imaginea terifiantă din fața sa.

̶ Ești bine? O întreb panicat, analizând fiecare centimentru al corpului ei, pentru a mă asigura că nu a pățit nimic.

̶ Sunt bine! Nu-ți face griji.

Jumătate din sediu este cuprins de flăcări mari și puternice. Căldura și fumul gros au împânzit întreaga curte. Nu pot distinge nimic. Toată lumea aleargă care unde știe mai bine. Sirenele de alarmă sună pentru a evacua tot personalul, iar pompierii care tocmai au parcat se pun pe treabă, asigurându-se că toată zona este eliberată.

Nu înțeleg nimic, foc, fum, țipete, agitație. Ce Dumnezeu se întâmplă aici? Tot ce pot face e să-mi pun mâinile în cap și să privesc neputincios cum totul este mistuit de flăcări.

̶ Dario?!

Un strigăt venit din spatele meu mă face atent.

̶ Ce Dumnezeu e aici?

Sergiu își face și el apariția. Pare la fel de somnoros și nedumerit ca mine. Mă uit spre el, bucurându-mă că nu a fost aici în momentul izbuncnirii incendiului, și ridic din umeri neștiind ce să-i răspund.

̶ Mă bucur să te văd, frate! Rostesc încet dând mâna cu el. Acum am ajuns și eu. Nu știu ce s-a întâmplat. M-a sunat Andre în disperare dimineață și mi-a zis să vin urgent, iar când am ajuns am găsit asta. Arăt către clădirea aproape distrusă. Sergiu își pune mâinile în cap și îi citesc imediat panica și disperarea din ochi.

Se uită și el agitat prin jur la oamenii scoși afară, încercând să facă o evidență a lor. Îl cunosc așa de bine încât știu că acum se gândește la ce e mai rău, și sincer vorbind și eu fac exact la fel.

Andre vine spre noi grăbit. Ține mâna la gură din cauza fumului gros, iar ca măsură de protecție pompierii l-au acoperit cu o folie.

̶ Băieți!

̶ Ce Dumnezeu se întâmplă? Rostim eu cu Sergiu simultan.

̶ Nu am nici cea mai mică idee! Eram în birou când s-a declanșat alarma, iar când am ieșit am găsit ceea ce vedeți și voi.