Aria- Jocurile sorții

Capitolul 13

̶ Unde mergem? Întreb de îndată ce urc în mașină.

Amedeo mi-a lăsat un mesaj dimineață prin care îmi spunea că după ora 3 va veni să mă ia, dar nu mi-a spus ce vom face sau unde vom merge. Aparent îi place să mă surprindă. Aș minți dacă aș spune că mie nu-mi place stilul acesta al lui misterios.

̶ Ariana, ești nerăbdătoare sau mi se pare mie? Întreabă Amedeo cu un zâmbet jucăuș pe față.

̶ M-ai prins! Sunt o curioasă, spun zâmbind.

̶ Știam asta, mai bine spus bănuiam.

̶ Da?

̶ Da.

̶ Explică.

̶ Ce să-ți explic?

̶ De ce spui că bănuiai că sunt o curioasă?

̶ Mi-am dat seama după felul în care pui mereu întrebări. La tine un simplu răspuns nu este de ajuns. Dorești să știi tot și să înțelegi tot.

̶ Da, îmi place să știu dinaite ce urmează să se întâmple, iar întrebările mă ajută să aflu lucruri noi, în unele cazuri. În rest le pun din obișnuință.

̶ Ești o raritate, sincer Ariana!

̶ Ultima din specia me, adaug eu râzând cu poftă.

̶ Se prea poate, râde Amedeo.

̶ Deci, unde mergem? Îmi încerc încă o dată norocul.

̶ Bună încercare, spune Amedeo zâmbind, dar nu îți spun.

̶ Off, Amedeo! Spun afișând fața unui copil care încearcă să obțină ce vrea.

̶ Nu mă poți convinge să divulg surpriza, Ari!

̶ Poi, merita să încerc.

̶ Da, dar nu cu mine.

̶ Ești rău, știi?

̶ Am aflat acum. După ce o să vezi unde mergem o să-ți schimbi afirmația.

̶ Nu fi așa sigur!

̶ Vom vedea imediat.

În câteva minute ajungem a destinație. Mai exact pe un deal dinafara orașului, de unde pot zări apusul soarelui. Luminile presărate de ultimele raze de soare se oglindesc în clădirile mari ale orașului formând un efect de oglindă, lucru care îmi aduce aminte de orașul din cartea Vrăjitorul din Oz. Priveliștea îmi taie respirația iar aerul rece de munte îmi înfioară fiecare bucățică de piele. Închid ochii, iar pentru un moment uit unde sunt. Totul în jur se evaporă și rămân doar eu sub apusul de soare.

̶ Îți place?

Vocea lui Amedeo mă readuce cu picioarele pe pământ. Clipesc scurt și deschid ochii, suficient cât să văd că se uită la mine așteptând un răspuns.

̶ Da, rostesc aproape șoptit, de parcă îmi e frică să nu stric liniștea locului.

̶ Știam eu că o să-ți placă! Dar nu e tot.

̶ Cum adică nu e tot? Întreb neînțelegând ce vrea să zică.

̶ Hai să coborâm. Supriza ta e la două minute de mers pe jos.

̶ Nu asta e surpriza? Întreb arătând către priveliștea uimitoare din fața noastră.

̶ Asta e bonus, spune el zâmbind.

̶ Glumești, nu?

̶ Chiar deloc! Haide.

Cobor din mașină, iar Amedeo mă ia de mână și mă conduce pe o cărare pietruită spre o poeniță ascunsă de crengile copacilor înalți. Mă opresc în loc și nu-mi vine să cred ceea ce văd. Crengile dese ale copacilor se unesc în înaltul cerului formând o boltă peste poeniță. Întreaga creație a naturii este întregită de ghirlandele cu beculețe mici, atârnate într-o dezordine ordonată printre crengi. În centrul spațiului sunt așezate măsuțe și perne pe care să te așezi, iar în fața acestora se află un ecran uriaș pe care rulează diverse reclame date pe mut. Pe fundal răsună o melodie lentă, cunoscută, redată prin acordurile unei viori. Întreaga imagine pare deprinsă dint-un tablou celebru.