Aria- Jocurile sorții

Capitolul 18

̶ Frate ce stai așa pârlit de zici că ți-a dat careva foc la valiză?

̶ Haa?

Sergiu se așază la bar, lângă mine și îmi pune în față paharul cu wiski.

̶ Nu vreau! Îi spun și împing paharul pe blatul alunecos din marmură.

̶ Nu mi-ai răspuns, insistă el.

̶ La ce?

̶ Tu ai auzit măcar ce am întrebat? Mă întreabă Sergiu ușor iritat de ignoranța mea.

̶ Aaa, nu prea. Era ceva important?

̶ Nuuu, spune Sergiu ironic, absolut nimic important. Are lăgătură cu ea? Îmi face semn din cap în direcția Ariei care e aproape bot în bot cu prințișorul.

̶ Nu, spun eu scurt dorindu-mi să-mi scoată cineva ochii înainte să mai văd și alte grețoșenii.

̶ Aha, deci da.

Mă întorc spre Sergiu și îi arunc o privire urâtă, dar el continuă cu prostiile.

̶ Romantic filmul. Vrei să plecăm?

Dau din cap în semn că da, însă picioarele nu vor să mă asculte. Cu nervii întinși la maxim pe ziua de azi, decid totuși că e timpul să mă car, înainte să-mi vină și alte ideii mărețe. Îmi iau geaca de pe spătarul scaunului și-l aștept pe Sergiu care plătește nota. Îl caut pe Andi din priviri pentru a-l anunța că plecăm însă în loc să-l găsesc pe el în mulțimea de petrecăreți zăresc ceva ce-mi fierbe sângele în vene.

̶ Nici gând! Spun eu cu voce tare, după care mă întorc și dau pe gât paharul cu wiski pe care l-am refuzat în urmă cu câteva minute.

Sergiu mă aude și se întoarce spre mine însă e prea târziu ca să mai facă ceva. Trântesc paharul pe bar și nu-mi pasă că am reușit să-l sparg în vâltoarea furiei. Pășesc apăsat spre cei doi amorezi care se îmbrățișează cu foc fața mea.

̶ Dario, oprește-te!

Sergiu strigă după mine însă îl ignor și nu mă opresc din mers. Știe ce am de gând să fac, însă e prea târziu. Pumnul meu se oprește fix în mijlocul feței lui. Aud cum îi pârâie maxilarul sub lovitura mea dată cu toată forța de care dispun. Oamenii încep să țipe și să se retragă dar asta nu mă face să o las baltă. Victima mea nu apucă să se repună pe picioare căci sar pe el și-l trântesc la pământ, ținându-l strâns de gât. Cineva încearcă să mă tragă înapoi însă nu reușește.

̶ Dacă mai pui mâna pe ea, ți-o rup! Ai înțeles nemernicule? Urlu câtre Amedeo în timp ce-l țin strâns de gulerul cămășii. E roșu la față însă faptul că aproape îl sufoc nu-l împiedică să-mi râdă în față ca un șarpe ce e. Îi șterg rânjetul de pe față cu încă doi pumni, iar un firicel de sânge din colțul gurii îi murdărește gulerul cămășii.

Andi cu Sergiu încearcă să ne despartă însă nu vreau nici în ruptul capului să mă dau de pe idiotul care rânjește în continuare.

̶ Cine ești tu să-mi spui mie unde și când am voie să-mi pun mâinile? Îmi trântește în față Amedeo care încearcă să-și recapete respirația. Mă gândesc serios să-l sufoc și să scap de el.

̶ Nu ești în postura de a pune întrebări., scrâșnesc eu printre dinți.

Amedeo scuipă o parte din sângele adunat în gură, moment în care Sergiu reușește să mă ridice de pe el, iar Andi se așază între noi doi în caz de orice. Se repune pe picioare și își aranjează cămașa care oricum este plină de sânge. Ariana sare repede să-l sprijine în timp ce îmi aruncă priviri de foc printre lacrimile care-i șiroiesc pe obraz.