Aria- Jocurile sorții

Capitolul 26

               Nu înțeleg ce-mi spune. Cum să nu fie bunicul meu, ce se petrece aici? Inima îmi pulsează sângele cu viteză în corp.

̶ Cum adică nu ești bunicul meu?

Omul în jurul căruia mi-am construit întreg universul tocmai mi l-a aruncat în aer printr-o propoziție banală.

̶ Am fost singurul om în care mama ta mai putea să aibă încredere atunci. Am văzut-o crescând sub ochii mei. Datoria mea a fost să o protejez. Însă nu am reușit.

Suspin.

̶ Bunicule... Ce tot îmi spui acolo? Ești bunicul meu.

̶ Draga mea, te iubesc nespus, sângele nu va schimba asta, dar acesta este adevărul. Mama ta este fiica mafiei, iar mafia își caută moștenitoarea de drept. Adică pe tine.

̶ Nu se poate așa ceva, spun sărind în picioare.

̶ Mama mea nu putea să fie dintre ei. Nu.

̶ Ascultă-mă. A fost fiica lui Don Armando. Este cel peste care ai dat acum un an. De asta te caută.

̶ Cum e posibil așa ceva? Dacă era mama mea aici...

̶ Mama ta a murit din cauza lor.

̶ Cum adică din cauza lor? Mi-ai spus că a murit după nașterea mea.

̶ Mama ta și-a dat ultima suflare pentru a te salva. Ea era promisă unei familii influente dar a ales să fugă cu tatăl tău. A fost prinsă înainte să plece. Când au aflat că e însărcinată a ieșit scandal între familii. Cel cu care trebuia să se căsătorească i-a jurat bunicului tău că se va răzbuna și va spăla rușinea familiei. În încăierare o mare parte din oamenii loiali familiei tale au murit, inclusiv bunica ta. Câteva luni mai târziu te-ai născut tu. Mama ta știa că nu te vor lăsa în viață nici pe tine nici pe ea. Cineva trebuia să plătească, dar în principiile lor nu poți omorî o femeie însărcinată. În ziua în care te-ai născut eram lângă ea. Te-a înfășurat în pături și mi te-a pus în brațe cu lacrimi în ochi. Ți-a așezat la gât lănțișorul ei și m-a pus să-i jur că voi pleca cu tine cât mai departe de toți. Că te voi ascunde de lumea interlopă și îți voi creea o lume mai bună, un viitor nepătat în care să crești în armonie și pace.

Te-am luat în brațe cu grijă, erai așa de mică încât îmi era frică că te voi strânge prea tare. Mânuțele tale mici s-au agățat de sacoul meu și am știut din clipa aceea că ești cel mai minunat lucru pe care-l puteam primi. Aș fi vrut să nu existe ziua aceea. Știam că nu vă puteam salva pe amândouă, iar asta mă chinuie și acum. Mama ta știa că voi reuși să fug cu tine. Credea în mine. Mi-a spus să fac tot ce cred eu că e mai bine pentru tine. Știa că nu mai are mult timp de petrecut cu tine. Te-a mai privit o dată cu lacrimi în ochi și suspine în piept, ți-a sărutat obrajii, năsucul micuț și mânuțele catifelate și ți-a șoptit numele la ureche, Aria, după care fără să-mi mai spună ceva, s-a uitat cu durere în ochii mei și am înțeles că e timpul să plec. Te-am strâns la piept și am ieșit nevăzut în noaptea rece. M-am lăsat ghidat de lumina stelelor până la mașina veche care urma să ne ducă cât mai departe de toate.

Nu mai înțeleg nimic. Lumea în care credeam s-a evaporat într-o secundă. Câteva cuvinte au aruncat în aer întreaga mea credință. Copilăria, trecutul meu, tot în ce credeam a fost o minciună.

Mă uit cu lacrimi în ochi la el, la omul pe care-l credeam singura mea familie, are privirea lăsată în podea. Îi e rușine de tot ce a făcut, îi e rușine de minciunile pe care a fost obligat să le țeasă. Mă ridic amețită de la masă. Corpul meu pare că nu vrea să mă mai asculte. Încerc să-mi păstrez echilibrul dar e mult prea greu, simt o căldură care îmi traversează trupul obosit și sunt tentantă să mă las pradă ei. Aud o voce dar nu înțeleg ce-mi spune. Întorc privirea dar ceva s-a schimbat, e doar întuneric.