Aria- Jocurile sorții

Capitolul 4

Deschid ușa camerei încet, strângând din dințiatunci când o aud scârțâind, și trag o înjurătură în gând. Mă apropii pe vârfuri, de scaunul de lângă pat, și mă așez ușor. În camera slab luminată este liniște. Singurul zgomot care se aude, este respirația Ariei.

Mă uit la fata care, cu o zi în urmă, îmi zăcea în brațe. Fața ei palidă, a prins culoare, iar umflăturile de pe obraji, s-au mai tras. Încă nu pot să cred ce i-au făcut animalele alea. Jur că dacă îi prind, am să-i omor cu mâna mea, abia acum îmi dau seama cât de tare strâng brațul scaunului, și încerc să mă calmez.

Părul negru și ondulat îi cade pe față în valuri. Doarme așa de liniștită, de parcă nimic nu i s-a întâmplat. Ceva mă face să mă ridic, și să mă apropii și mai mult de ea. Acum ne mai despart doar câțiva centimetrii. Întind mâna, fără să-mi dau seama, și îi dau părul la o parte. Gestul meu nu pare să-i perturbe somul, așa că, continui să-i aranjez buclele rebele. Pacea de pe chipul ei mă îndeamnă să o privesc și mai mult. Genele îi sunt lungi și dese, ca spicele de gâu, iar nasul puțin ridicat de vârf, îi dă o alură jucăușă.

Încep să zâmbesc. Mă opresc brusc, și mă dau în spate un pas. Trezeștete Dario, îndepărteazăte de ea, tu tot ce atingi, distrugi! Îmi alung gândurile cu o mișcare scurtă din cap, și mă așez înapoi pe scaun. Nu înțeleg de ce am făcut asta. Nu pot să fac asta. Nu din nou!

Simt că nu mai am aer, iar camera devine neîncăpătoare, așa că mă ridic și mă îndrept spre ușă. Nu mai pot sta aici...lângă ea.

Pun mâna pe clanță, dar înainte să apăs pe ea, un scâncet mă face să mă întorc brusc. Aria începe să vorbească ceva, dar nu înțeleg nimic, iar țipătul care urmează îmi spune că are un coșmar. Începe să trige, și să se zbată în pat. Din doi pași sunt lângă ea, și o iau de mână, încercând să o liniștesc.

̶  Hei, prințeso, linișteștete, e doar un vis urât. Lacrimile îi curg șiroaie pe obrajii roșii, dar nu se trezește.

̶  Sttt, sunt aici, nimeni nu-ți poate face rău, îi spun, în timp ce o învelesc la loc. Fără să mă gândesc, mă așez în pat, lângă ea, și o iau în brațe. O țin cât de strâns pot, fără să mă gândesc că se poate trezi în orice moment. După câteva minute se oprește din plâns, iar respirația îi revine la normal. Slăbesc strânsoarea, dar nu mă pot ridica, nu acum când capul ei, se sprijină pe pieptul meu.

Fata asta trezește în mine, tot ce credeam că am lăsat pradă trecutului. Sentimentele pe care acum ceva timp am hotărât să le îngrop adânc, dau năvală ca o furtună, peste sufletul îngenuncheat. Toate zidurile, și toate încuietorile, se transformă în pulbere, la o simplă lacrimă de-a ei, și nici măcar nu o cunosc.

̶  Aria, îi rostesc numele cu voce șoptită, mângâindu-i părul, doar numele tău îmi provoacă fiori în tot trupul, dar nu-mi pot da voie să mă apropii de tine, tot ce ating, se face cenușă sub ochii mei. Soarta vrea ca tu, să fi pedeapsa greșelilor mele, dar nu-i voi permite să se joace iar cu mine. Nu când sunt atât de aprope de răzbunare.

Am avut totul odată, dar mi-am dat seama, doar după ce l-am pierdut. Acum nu mai am nimic, doar lacrimi și câteva amintiri șterse de vreme. Va veni ziua când voi aduce iadul pe pământ, fără să-mi pese ce va arde în jur. Vinovații vor plăti cu propriul sânge suferința mea, iar când ziua aceea va veni, voi îngenunchea soarta și-i voi cere socoteală pentru tot ce mi-a luat.

Mintea îmi zboară, înapoi în trecut, în acea zi blestemată, de parcă totul s-a petrceut ieri. Credeam că timpul mă va face să uit, că rănile se vor vindeca, dar amintire sunt din ce în ce mai vi, de parcă se încăpățânează să nu dispară.