GARSONIERA

Capitolul 1 - Adela

        E clar, Universul își bate joc de mine! Cine ar fi crezut că ne vom întâlni iar? Și tocmai aici! Chiar dacă masca pentru protecția respiratorie îi acoperea atunci o bună parte a feței, această privire pătrunzătoare și statura impozantă nu poate fi confundată. Dar ce caută aici? Salutul scurt e ca un impuls de a simți un fior pe șira spinării. O, da! Nu încape îndoială că posesorul acestei voci, cea care m-a bântuit aproape în fiecare noapte, șase luni, este aici, chiar în fața mea, așezat la masa din bucătăria apartamentului în care locuiesc cam din aceeași perioadă de când l-am văzut pentru prima dată. Soarbe din ceașca de cafea un pic intrigat de insistența cu care-l fixez, motiv de a-i trezi un oarecare interes. Nu mă recunoaște și de ce ar face-o? Îmi susține privirea cu o figură impasibilă, în timp ce în interior simt cum mi se revoltă stomacul.

       Daria intervine și repetă iar invitația de a mă alătura lor, ba chiar glumește pe seama faptului că am rămas stană de piatră de când am dat cu ochii de musafirul nostru. Ezit să-l mai privesc în ochi, deja cu o furie crescândă. Să stau lângă el, în acest moment, ar fi mai dureros ca o ședință de epilat, așa că bâigui o scuză repezită și mă retrag în camera mea.

       Ce-i cu ăsta aici? Să fie un semn pentru acele probleme nerezolvate la timp sau pur și simplu doar o coincidență nefericită, ca o ironie a vieții? Absentă, cu mâini tremurânde deschei nasturii pardesiului și-l așez pe spătarul scaunului de la birou. Și pentru a zecea sau poate chiar a suta oară, gândul se oprește la acea dimineață, cea care a rămas într-adevăr memorabilă în viața mea, dar nu în sensul dorit. Îmi amintesc cum toată noaptea mă zvârcolisem prin așternut, zorile găsindu-mă într-o stare de agitație cumplită. Mă stresa examenul programat la ora opt. Nimic nu mi-a intrat în voie în acea dimineață. Nu era prima dată, poate de aceea neliniștea era mai mare. Nu-mi permiteam o altă respingere. Alt dosar, alți bani, alt timp pierdut, alte emoții.

       Luca plecase de la prima oră. Și-a urmat silențios rutina, având grijă să nu mă deranjeze. Înainte de a merge la baie își lua din sertar lenjeria intimă. După un timp se auzea apa de la bazin, apoi cea de la duș. Hainele și le găsea, călcate cu grijă de cu seară, pe umerașul agățat pe un suport special, în sufragerie, așa cum îl învățasem. Și eu aveam rutina mea pe atunci. Acea moțăială plăcută între primele ore ale dimineții. Ah, ce mult îmi lipsește asta! Din iubire sau poate din disperarea de a nu mă mai auzi plângându-mă ore în șir că m-a trezit cu zgomotele sale, mi-a acceptat moftul și întotdeauna ajungeam la serviciu la două ore după el.

       În acea dimineață m-am prefăcut că dorm și l-am lăsat să plece înainte de a mă scula din pat. La ora opt, eram deja lângă ceilalți candidați, cu emoție și teamă în suflet, rugându-ne în gând să fim preluați de examinatori cât mai maleabili. El a sosit primul, ca și data trecută, de altfel. Dar atunci nu m-a interesat cine este, nefiind pe lista lui. Cei care ne-am auzit numele am fost îndemnați lângă o bordură din apropiere, la adăpostul oferit de gardul viu și câțiva copaci, un loc preferat de el, departe de urechile grupului numeros de curioși, rude sau instructori. Încă de când a deschis gura și s-a prezentat m-am simțit ca și cum aș fi picat deja examenul. Era singurul nume, cunoscut din discuții cu alți candidați, în fața căruia nu mi-aș fi dorit să fiu vreodată. După figurile împietrite a celor din jurul meu, știam că nu sunt singura care gândește așa. Am înțeles clar și din mimica instructorului, care oricum îmi dăduse șanse la reușită de 50 %.

       – Uneori, conduci atât de bine, încât n-am ce să-ți reproșez, dar apoi gafezi atât de rău, ca și cum ai fi iar la primele ședințe! îmi spusese în acea dimineață.

       Procentul de promovabilitate la acest examinator era scăzut în rândul bărbaților, care se presupune că ar fi mai înzestrați de la mama natură în ale șoferiei, iar în cel al femeilor, aproape inexistent. Am răsuflat puternic, sperând că eu voi fi una dintre puținele candidate care îl va convinge cu aptitudini potrivite pentru a obține mult râvnitul carnet de conducere. Fiind o zi de marți, cu așa zisele trei ceasuri rele, susținute din bătrâni, ghinionul m-a însoțit încă de la trezire. Cum timpul se scurgea greu am decis să-mi curăț încălțămintea sport, singura pe care o purtasem la fiecare ședință de conducere prin oraș. Abătută, cu gândul la instructajul primit în intersecțiile principale ale traseului, am scăpat unul dintre ei, direct în vasul de toaletă. L-am ridicat înjurând, cu apa curgând din vârful lui. Bineînțeles că nu-i puteam înlocui cu alții tocmai în acea zi importantă pentru care mă pregătisem atât de mult. Îmi clănțăneau dinții în gură și nici nu știu dacă se datora umezelii piciorului drept, a vântului ascuțit de primăvară sau a bărbatului îmbrăcat în uniforma de polițist care mă urma spre mașina instructorului. N-am avut parte de puțin timp cu mine, să-mi revin după ce am aflat că sunt pe lista lui. Eram a patra, dar degeaba. Cu primul candidat, un băiat de vreo optsprezece ani, s-a întors în poligon după zece minute. Al doilea a decis să se retragă, invocând o amețeală bruscă, iar celui de-al treilea îi plecase mașina cu un alt elev a aceluiași instructor. Cu un ton grav m-a anunțat că urmez, fără a mă învrednici cu vreo privire. L-am auzit când l-a îndemnat pe altul, să urce pe bancheta din spate, pe post de martor. N-aș putea să precizez exact cum s-a întâmplat, fiind ocupată să bifez fiecare punct învățat, începând cu reglajul SOC, scaun, oglinzi, centură, doar l-am simțit cum se ridică de pe scaunul din dreapta să se zbârlească la instructor. Probabil a atins oglinda lui retrovizoare cu capul, în timp ce-și regla scaunul și aceasta i-a căzut direct în poală. Cum n-a reușit s-o lipească la loc, a ieșit din mașină bodogănind nemulțumit, iar instructorul alerga de colo colo apelând la colegi pentru a împrumuta alta. Șansele mele de reușită de 50% au scăzut la 20%. Mai apoi au început prostiile mele personale. Nu am fost supărată pe el, ci pe mine și pe slăbiciunea de a mă lăsa pradă emoțiilor. N-am vărsat nicio lacrimă, iar insatisfacția mi-am pedepsit-o prin efort fizic. Voiam să fiu singură, departe de întrebări și justificări dureroase, iar istovirea fizică și fuga de acestea, au fi singurele soluții găsite în acel moment. Îmi amintesc că-mi doream să ajung acasă, să mă ascund sub pătură până a doua zi, sperând că totul va trece la ivirea următorului răsărit de soare.