GARSONIERA

Capitolul 19- Adela

        Citesc încă o dată mesajul și încerc să-mi dau seama ce a fost în mintea lui când l-a trimis. 

       – În sfârșit i-am aflat numărul de telefon! rostesc în șoaptă și zâmbesc amar. 

        Într-un final, m-a contactat de pe telefon, nu așa cum mi-am dorit, ci cu un mesaj de neînțeles. Întreabă dacă am nevoie de ceva, în condițiile în care, dis de dimineață, l-am rugat să mă însoțească la cumpărături după ce termină serviciul? Mi-a spus că nu poate deoarece are niște treburi de rezolvat, ce nu mai pot fi amânate. Mesajul său e scurt și la obiect, fără vreun salut sau o explicație pentru faptul că s-a răzgândit între timp.

       Nu-i răspund. Oricum va face ce și-a pus în cap! rostesc tare și întorc capul spre micuță, cu teama de a nu o speria. Nu-l interesează părerea mea și de cele mai multe ori face întocmai invers, parcă în ciudă.  A luat decizia singur, de a mă aduce aici, deși i-am spus clar că nu sunt de acord să rămân.

         La fel cum și în prima seară m-a târât în bucătărie să mănânc, după ce refuzasem cu desăvârșire. 

       – Nu este frumos să refuzi, mai ales că am gătit special pentru tine! mi-a spus când mă împingea spre un scaun de la masă.

       Când m-am întors de la baie, după prima noastră ceartă, nu l-am mai găsit în dormitor. N-a durat mult și fetița a ripostat pentru scutecul plin și burtica goală. Înfășurată într-un prosop, nevoită să mă ocup mai întâi de ea, m-am zgribulit toată de frig. Am tras pătura peste mine și am adormit, cu gândul că mă voi încălzi puțin, apoi o să desfac totuși bagajele pentru a căuta niște haine potrivite. M-am trezit, buimacă, când a deschis ușa. Mi-a luat ceva timp să conștientizez unde mă aflu. El doar m-a privit scurt și a ieșit, revenind cu un halat de baie, gros, cu care m-am acoperit până la tălpi.

       Probabil s-a simțit un pic responsabil pentru faptul că nu mâncasem nimic în acea zi. Răspunsul ursuz primit, atunci când m-a întrebat ce să comande de la restaurant, l-a convins în cele din urmă să găsească o altă soluție. A gătit el pentru mine. 

       – Nu ți-am cerut eu asta!

       – Bine, nu vrei să mănânci pentru tine, atunci fă-o pentru copil! mi-a spus-o pe un ton ce nu mai lăsa loc de alte intervenții.

       N-a fost cea mai bună supă de pui pe care am mâncat-o vreodată, ci mai degrabă acceptabilă. Dar a venit la momentul potrivit și mi-a făcut mult bine. Furia mi se atenuase în reprizele de plâns din baie, iar oboseala fusese alungată pentru moment, datorită acelor câteva minute în care ațipisem. A mâncat cu mine și nu ne-am spus nimic. Nu l-am privit nici măcar o dată. M-am abținut să mă exteriorizez iar în fața lui, când eram atât de fragilă, simțind acea mâhnire în suflet, pricinuită de ei. În mintea mea era doar trădarea prietenei mele și recenta descoperire a adevăratului motiv pentru care el m-a considerat mereu o aventură.

       M-am întors repede în cameră, deși lăsase ușa larg deschisă pentru a auzi plânsetul micuței în caz de s-ar fi trezit. Insistența Mirelei de a ne privi în timp ce vorbeam mi-a înlăturat pe moment gândurile dureroase. M-am prefăcut că mă simt bine și că am decis să-i acord încă o șansă tatălui Alexandrei, după ce m-a vizitat la spital. M-a întrebat imediat unde mă aflu. A sesizat frumosul pătuț în care dormea nepoțica ei, dar și mobilierul nou din jur și n-am mai putut să-i ascund faptul că nu m-am întors în garsonieră. Am omis modul prin care am ajuns în casa lui Marian, pentru că știam de ce ar fi în stare. Probabil, în două ore, ne-am fi trezit la ușă cu toată familia mea, însoțită de un echipaj al poliției. Asta ar și merita, Marian, un adevărat circ, ce s-ar fi lăsat cu declarații pe la secția de poliție! M-a oprit doar gândul la dezamăgirea pe care ar fi simțit-o părinții mei. Cu siguranță, m-ar fi luat acasă, dar cum ar mai fi mers cu capul drept, prin fața vecinilor?