GARSONIERA

Capitolul 17- Adela

    – Pot  să plec? repet întrebarea pentru a mă asigura că am auzit bine.

       În sfârșit, a venit și ziua mult așteptată! Mă simt murdară, obosită și nerăbdătoare să ajung în mediul meu familiar. Acum, când realizez ce se va întâmpla acasă, unde voi fi singură, fără ajutorul doamnelor asistente, simt un pic de teamă. Ele au spălat și schimbat copilul până acum și le-am urmărit cu multă atenție, cerând unele informații suplimentare, doar pentru a fi sigură că nu voi greși cu nimic atunci când vom fi doar noi două. Încredere am primit și de la Mirela.  M-a asigurat că  îmi va fi alături mereu, zi și noapte, doar să o sun. Cu greu am reușit să o conving să nu se întoarcă în Constanța. Lacrimile și rugămințile nepoțelului meu, auzite la telefon, atunci când a venit ea aici, m-au impresionat prea mult pentru a o lua iar de lângă el. 

       – Voi învăța să mă descurc singură, iar dacă voi greși, o voi lua de la capăt până voi reuși! îmi repet îndemnul pe drumul de întoarcere spre salon, cel cu care mă încurajez de fiecare dată, încă de când am plecat din casa părintească cu scopul de a răzbi în viață.

       Bagajul l-am făcut dis de dimineață înainte de vizita medicului, sperând că azi voi fi externată. Nașterea a decurs normal, fără complicații pentru mine sau bebeluș și nu mai are rost să rămânem sub supraveghere medicală. Ruptura de perineu a necesitat câteva copci, iar  usturimea pe care o simt după ce urinez e îngrozitoare. Acum așezatul în șezut e o mare provocare și evit cât pot această poziție. Dar, rezist! Totul, pentru îngerașul meu! O privesc cum doarme liniștită în pătuțul ei și mă bucur că am luat decizia corectă, cu  șase luni în urmă și nu m-am lăsat influențată de răutățile lui.

       Aștept, îmbrăcată, cu geanta pe pat, gata oricând de plecare. Dacă aș avea și cu cine! Alma  n-a sosit și mă gândesc la ce  o fi apărut în calea ei, pentru că nu-i stă în fire să întârzie. Or fi pe drum și nu aude telefonul! îmi tot spun. Când știu că acum pot părăsi spitalul, nu mai am stare. Mă fâțâi pe coridor, dintr-o parte într-alta ținându-mi mintea ocupată cu forfota din jur. Pacientele noi sunt preluate de asistentele de pe secție și îndrumate spre anumite saloane, altele fac scurte plimbări pentru a se recupera mai repede sau stau în pragul ușii, așteptând la fel ca și mine, să treacă mai repede timpul pentru a pleca la căsuța noastră. Privirea mi se duce iar la vaza improvizată dintr-un pet de cinci litri, pe dulăpiorul de pe hol, cu cel mai frumos buchet de flori primit până acum. 

      Luca e decis să mă surprindă în continuare, fiindu-mi aproape în cel mai important moment al vieții mele.  Asistenta de serviciu n-a fost prea impresionată de gestul său și a scos florile afară motivând că bebelușul ar putea dezvolta alergii. A venit și a doua zi după naștere, la ora de vizită. A venit însoțit de o infirmieră, care l-a denumit ca fiind proaspătul și fericitul tătic. Mi-am spus că n-are rost s-o corectez și să dezvolt alte discuții inutile, mai ales în starea în care mă aflam, iar lui i-a convenit acea postură. Am avut un sentiment straniu pe tot parcursul vizitei sale. Felul în care îmi ținea copilul în brațe și-i vorbea m-a înduplecat să nu-l alung definitiv din viața mea. În acele momente am suferit cumplit, la gândul că tatăl ei n-o va alinta niciodată așa. Mi-a vorbit iar deschis despre sentimentele sale și m-a tulburat. Da, am putea fi o familie! mi-am spus în gând. Dar aș fi fericită? Cândva Luca a reprezentat viața mea, dar acum îl văd doar ca pe un prieten. Atâta tot. Nu mai simt atracția sau dorința  de a fi cu el de altădată.

       N-am dezbătut pe larg problema noastră, așa cum insista, fiind salvată de cele două colege gălăgioase. De cum au venit s-a umplut spațiul cu veselia lor. Probabil nu le-aș fi recunoscut,   ascunse sub halatele de unică folosință și cu fețele acoperite parțial de masca de protecție, dacă nu le auzeam vocea. Își tot dădeau coate care dintre ele să ia bebelușul în brațe, pe când Luca a fost nevoit să plece, imediat după ce ni s-a atras atenția că sunt prea multe persoane. Nu i-a picat bine prezența lor și s-a lăsat cu greu plecat. Oricum nu mai eram atentă la el. Întreaga mea atenție era spre ele, nerăbdătoare să aflu cu ce le impresionează prima întâlnire cu fetița mea.  Prima reacție au avut-o la firișoarele de păr arămiu și amândouă au presupus că în viitor va fi blondă. Și atunci am simțit un junghi. Părul lui Marian este șaten deschis și bănuiesc că ar fi fost blond în copilărie, pe când ai mei sunt toți bruneți, chiar și nepoțelul. Apoi s-au mirat de  degețelele de la mâini și i-au măsurat tălpile.