Flăcările Interzise Ale Iubirii #1 (Seria Interzis)

Capitolul 10

Isadora

Cine Doamne naiba mă tot sună? Deja de câteva minute încerc să nu bag de seamă sunetul ce se aude aproape de mine, dar nu reușesc. De fiecare dată ori adorm sau nici măcar nu mai reușesc să o fac, pentru că se pare că telefonul meu tot sună. Încerc să îmi dezlipesc ochii, dar nu pot, nu am nici un chef pur și simplu să mă ridic din patul ăsta, e prea bine...dar totuși știu că nu mai suport sa îmi mai ascult telefonul cum tot sună.

  Îl caut buimacă pe comoda de lângă mine și îl iau în sfârșit în mână. Doamne...este un apel de la Domnul Herrero, și aparent este ora opt și douăzeci de minute și am oră cu el, pentru că este luni, și ziua mea începe cu prima oră de engleză. Genial? Nu?

  Îi răspund încă cu ochii închiși. Pentru că ieri era duminică, am dat o petrecere, a fost mult prea fain ca să o termin la doisprezece ca după să mă culc, așa că am stat până la ora patru, profitând de absența părinților mei, astfel nu m-ar fi lăsat să țin petrecerea  până așa târziu.

  -Bună dimineața, domnișoara Diaz, mai ajungeți în dimineața asta la liceu? vocea lui parcă își bate joc de mine, dacă nu o face deja.

  Mă scarpin cu o mâna la ochi, cu cealaltă de-abia ținând telefonul.

  -Da, o să ajung în dimineața asta la liceu, e de-abia opt și douăzeci de minute, mai e și trafic în oraș, în caz ca nu știați.

  Ce naiba spuneam aici? Nici eu nu știu. Spuneam doar ce îmi trece prin cap, oricum nu aveam mintea limpede ca să mai judec.

  -Glumiți? Vocea voastră sună ca cineva care abia s-a trezit nu a cuiva care stă cu mașina în trafic, așa că ascultați aici, nu mai stau la discuții, te ridici acum din pat și vii la liceu, prima ta destinație o să fie în cabinetul meu, a spus cu o voce apăsată.

  Am vrut să îi spun ceva, orice, dar mi-a închis. Nici măcar nu m-a lăsat să îi spun ceva. Fir-ar! Am gemut în pernă, apoi din toate puterile pe care le mai aveam m-am ridicat din pat și m-am dus să îmi fac rutina de dimineață. Ce aș fi vrut să mai stau puțin în pat, doar puțin!

Am intrat în liceu cu o atmosferă de parcă cu acum câteva ore în urmă nu eram ca o legumă moartă și stăteam în pat. M-am îmbrăcat cu un tricou larg alb cu un fluture mare negru pe spate, și o fustă neagră. Deasupra mea e veșnica mea geacă de piele. Nu ai zice că acum câteva ore am dat o petrecere, chiar de loc. Nu știu cum puteam să arăt așa după o seară atât de tulburătoare. Dar nu mai contează asta.

  Știam că nu trebuie să intru în clasă, pentru că oricum ora s-a terminat până am ajuns și eu, deci m-am îndreptat spre biroul lui Domnul Herrero, așa cum m-a rugat—forțat. Aveam să intru înăuntru cu o față nevinovată și absolut senină. Aveam să îmi pun una din măștile mele obișnuite, care mă acoperă atât de bine.

  Am bătut ușor și am intrat. Domnul mister era și mai misterios pentru că atunci când am intrat în birou, era cu spatele întors la mine, spre geam. M-am simțit oarecum ciudat, și am simțit o atmosferă stranie, dar totuși am mai făcut un pas în birou, oricum nu aveam intenția să iau loc.

  -Domnule Herrero? am întrebat ca să mă asigur că este el și nu un diavol care a intrat în corpul lui, defapt nici nu are nevoie să intre vreun diavol în el, el este diavolul.

  Nu s-a întors spre mine și nici nu a spus vreun cuvânt, lucru ce m-a băgat cam în sperieți. Am înghițit în sec, și am încercat să scot două cuvinte:

  -Am venit în birou așa cum ma-ți chemat, spun crezând că poate nu știe cine e, de asta nu a vorbit sau nu s-a întors.

  Nici acum nu a făcut-o, însă a început să vorbească în cele din urmă, pe o voce a naibi de răgușită și groasă, m-am speriat puțin când am auzit;