Flăcările Interzise Ale Iubirii #1 (Seria Interzis)

Capitolul 12

Isadora
 
  Mă simt ca un ostatic în propria mea casă. Stau pe un scaun, iar în fața mea se află Domnul Herrero si se uită cu o privire lungă la mine. Ma irită a naibi de mult să mă aflu în preajma lui, nu mă simt în largul meu, nu stiu...Iar acum știind că o să mă ia la rost dintr-un motiv foarte prots, ma simt și mai straniu, voiam să îl strâng de gât.

  Din cauza nervilor am început din nou să îmi bag unghiile în palme și să strâng cât de tare pot, până mor de durere.

  -Știi că ai încălcat legea nu? sparge liniștea.

  Mama ei de lege!

  Nici măcar nu mă uit la el, ci în spatele lui,  într-un colț, mi-e teamă că dacă o să mă uit la el o să scot ceva prost pe gură.

  -Tot o țineți cu asta nu? i am reproșat.

  Are mâinele în buzunare, și un chip foarte serios. Nu știu dacă au fost momente în care i-am văzut fața relaxată, pare mereu să fie încordat și pe fugă, însă acum e doar încordat și pare calm, ca și cum ar putea sta aici toată seara ca să îi dau eu o explicație. Eu însă ce dracu i-aș putea spune? Nu am nici o idee.

  -Drept vorbind e adevărat, dar știi că ai și liceu nu? Adică de ce faci petreceri in timpul săptămânii?

  Doamne...să plece mai repede de aici, pentru că o să îmi fac niște găuri în palme la cât de tare îmi îndes unghiile în piele.

  -Tot veneam la școală, în plus nu am oră cu Dumneavoastră, răspund sec.

  Pufnește și dă din cap amuzat. Eu în schimb îmi mușc buza de jos, cât mă ține durerea. La naiba...De când am devenit așa stresată?

  -Așa și? Tot la școală te duci, te credeam mai responsabilă, sincer.

  Un amalgam de furie crește în mine și mai tare, pe care nu îl mai pot ține în frâu, așa că îi dau drumul:

  -Doamne! Nu înțeleg, unde naibi e zis în lege aia cu ora 11 ce ați spus Dumneavoastră, ce treabă aveți voi cu viața mea? Serios? Vreți să chemați poliția? Dați-i drumul! Puteți să îmi chemați și părinții dacă asta vă satisface și mai tare! pufnesc nervoasă ridicându-mă în picioare.

  Nu se clintește nici un milimetru când sunt undeva la cinci pași aproape de el, mă privește cu o expresie la fel de serioasă, doar că am văzut cum i s-a încleștat puțin maxilarul, iar ochii îi sunt dilatați.

  -Știi că dacă chem poliția o să te țină la secție să dai declarații, chiar pe propria răspundere, ai 18 ani deja, nu? știa, oricum știa asta, dar își bătea joc de mine.

  -Așa, să îmi ia o sută de declarații, nu îmi pasă, hai, o chemați?

  Am tras cu ochiul, și am văzut că își ținea pumnii încleștați, deci am reușit și eu să îl enervez acum. Perfect!

  -Chiar vrei asta? Nu îți e frică? spune pe un ton grav și ușor enervant.

  Mi-am abținut rânjetul tâmp de pe față, când mi-am imaginat cum arătam acum dintr-o parte, păcat că am camerele dezactivate din casă, astfel aș fi putut vedea după cea mai bună dramă din viața mea, dacă o puneam pe net făceam și multe vizionari.

  -Nu! Haideți, oricum nu vă pasă, cred că v-ați bucura că vi s-a făcut însfârșit dreptate, nu? Că v-ați bătut joc de o adolescentă, folosind-o ca pe o păpușa, făcând ce vrând, venind la mine acasă cu niște aere, o să fiți atât de satisfăcuți...îmi și imaginez cum...

  -Încetează! țipă pe un glas ce m-a făcut să tresar. Se uita ușor speriat când îmi vede reacția.

  Mă încrunt și pentru prima dată îi întâlnesc ochii. Nu știu ce văd acolo, văd o urmă mare de gheață în jurul lor. Văd cum strălucesc și arată atât de superb, deși nu văd nimic omenesc în ei. Sunt atât de căprui, dar atât de lucioși încât mă sperie...însă dacă te uiți mai bine, în mijloc poți vedea o urmă portocalie și ușor galbenă în ochii lui, de-abia se observă, sau sunt eu paranoică.