Flăcările Interzise Ale Iubirii #1 (Seria Interzis)

Capitolul 20

Isadora

Flăcările erau peste tot. Roșul aprins îmi sarea aproape în ochi și mă orbea. Flăcările începeau deja să se răspândească în toată încăperea. Priveam cu lacrimi în ochi scena din fața mea, neputând să îmi iau privirea de la dezastrul din jurul meu. Ardeam și eu pe dinăuntru. Mă ustura pieptul a naibi de tare. Mă înecam cu lacrimi, iar în gât mi se formase deja un nod. Nu puteam să respir!

-Domnișoară, trebuie să ieșiți de aici, vă puneți în pericol! aud o voce de bărbat din spate, probabil un pompier.

Nu pot să mă mișc de aici. Mă doare atât de tare. Nu pot să mă mișc. Nu pot să mă mișc. Nu pot să mă mișc. NU POT SĂ MĂ MIȘC.

-Mă auziți?

-Nu...vă rog, nu pot...

-Dumnezeule...țipă și mă trage spre el.

Încep să țip cât mă țin plămânii, pentru ca nu pot pleca, nu pot pleca, pur și simplu nu pot!

Imaginea din fața mea începe să dispară din ce în ce mai mult cum mă îndepărtez. Sufletul meu se spulberă cu fiecare secundă în care nu mai văd încăperea. Inima mea omite câteva bătăi, iar corpul meu se înmoaie.

Când sunt la o distanță considerabilă, clădirea explodează. Explodează! La naiba! Încep să urlu, să zbier și să plâng până toate lacrimile mele se scurg. Asta nu e posibil!

Nu e posibil ca ea să fi putut muri! Dacă era acolo întinsă pe jos, cu încă o fărâmă de viață, luptându-se pentru a supraviețuii, iar eu am lăsat-o. Pur și simplu am lăsat-o acolo să moară.

- NU! Te rog...Nuuuuuu!

Mă las în genunchi pe pământ înecându-mă cu lacrimi și suspine. Imaginea din fața mea este blurată din cauza lacrimilor. Tot ceea ce pot auzi este focul cum arde, și sirenele de pompieri, poliție și ambulanță.

Inima mea arde. Dar în cel mai groaznic mod posibil.

Sar ca arsa din pat, transpirată și cu lacrimi în ochi. Nu credeam că o să mi se întoarcă coșmarulile. Dar se pare ca nu o sa pot scăpa de ele vreodată. Mă bântuie peste tot. Dacă dispar o perioadă, apar din nou. Ca să amintească din nou de aceea durere. Să mă spulbere din nou și să mă distrugă din nou și din nou, până o să rămân dor o epavă.

Îmi dau pătura de pe mine și mă duc spre geam ca să îl deschid, chiar dacă afară plouă destul de tare și este răcoare, nu îmi pasă, sunt transpirată toată și am nevoie de aer. De mult aer.

Mă șterg cu dosul palmei pe frunte și mă îndrept spre acvariul unde stă Naja. Deschid capacul și o scot dinăuntru. Se înfășoară în jurul degetelor mele, găsindu-și un loc comod. Mă pun pe pat și încep să o mângâi.

De fiecare dată când Naja simte că nu mă simt bine, se plimbă pe mâna mea, creând o senzație plăcută. Mă liniștește de fiecare dată.

Mă trag puțin spre noptieră ca să îmi iau telefonul să văd cât e ceasul. 6:30. Mai e încă până la 7:10, ora la care trebuie să mă trezesc de obicei dimineața.

Mă urc din nou în pat, cu Naja încă pe mâna mea, și cu pătura până la gât. Doar în momente din astea îmi deschid televizorul și privesc tot felul de emisiuni care îmi apar.

***
Aș putea spune că, gălăgia din cantină îmi mai acoperă gândurile din cap ce sunt vraiște. Se plimbă de colo în colo făcând un haos total. Încerc să mă concentrez și să nu mă mai gândesc la nimic, dar nu pot. O să îmi ia probabil o săptămână până o să îmi revin din nou, ca după să apară din nou coșmarulile. Nu o să dispară niciodată. Le place prea mult să mă zăpăcească.