''Deranged'' [Română]

Capitolul treizeci si sase

Carter's POV

Au trecut doar 10 minute si deja sunt uda din cauza propriei transpiratii. M-am uitat prin jurul meu, inima sarindu-mi din piept. Gandul de infrangere a luat conducerea, dar mi-am pus fata de putin-curajoasa. Am inhalat si expirat si am inceput sa caut pentru ceva, ceva ce nu era porumb. Stateam in frica si asteptam si ma uitam cu soarele se lasa in jos. Deci...asta nu era cea mai buna idee.

''Ai crede ca ar putea sa gaseasca o cale sa ma pacaleasca,'' a vorbit o voce brusc, urmata de un ras scurt. M-am intorsc in cerc, intrebandu-ma de unde vine vocea.

''U-unde esti?'' am soptit incet.

''In capul tau, draga mea,'' a ras el din nou. ''Probabil ai innebunit.''

''Taci!'' am spus prinzandu-ma de par apoi am realizat ca arat ca o nebuna.

''Atitudinea asta arata contrariul a ceea ce crezi.''

''Oh! Du-te dracu!'' ... tocmai am spus asta?

Stateam in acelasi loc asteptand un raspuns. Linistea agonizanta m-a obosit.

''Te atentionez...sapte zile.''

Sapte zile? ''Sapte zile pentru ce?''

Am primit linistea ca un raspuns. Respirand am incercat sa ma linistesc. Bun, de data asta hai sa umblam prin lanul de porumb. Mobiliandu-mi putinul curaj pe care il mai aveam in mine, m-am aventurat in inaltul lan. Nu aveam idee unde mergeam, dar paseam in fata.

Dupa ce au trecut cateva ore, cred, am auzit altceva decat sunetul pe care il fac cand calc pe porumb. Se auzea de sus asa ca mi-am ridicat capul, vazand un elicopter care zbura deasupra. Pareau ca fac parte dintr-o cautare de comori de la petrecere, cu lumina pe lanul de porumb. Credeam ca asta e sansa mea de a scapa. Dar singurul lucru la care ma puteam gandi e Harry. Mi-as dori sa fiu langa el si nu pierdu-ta intr-un lan de porumb.

***

''Intelegi?''

El n-a raspuns, dar se uita in sus la tavan, incercand sa-si ia mainile sangeroase de pe gat.

''Raspunde-mi!'' s-a auzit vocea ca un ecou in tunel. Stransoarea de la gatul lui devenind mai puternica, fiindu-i greu sa respire. ''Nu trec prin rahatul asta din nou cu tine.''

S-a straduit sa isi spuna cuvintele, chiar daca nu le putea zice corect.

''N-ai limba, nu-i asa?'' a chicotit el. ''Nu e nevoie sa vorbesti, banuiesc. Sunt singurul tau prieten. Hai doar sa o uitam.''

***

Ceea ce suna ca o impuscatura a intrerupt linistea pentru a patra oara. Inca nu stiam de unde se auzea. Sunt blocata in lanul acesta de cateva ore, zile, nici nu stiu. De data aceasta cerul era intunecat. Era frig si fioros.

M-am pus pe jos, mi-am pus palmile peste maini sperand sa mi se faca mai cald. La inceput a fost liniste. Dar n-a durat mult pentru ca am auzit zgomotul elicopterului din nou. Si in cel mai ciudat moment, o picatura de lumina a aparut pentru o secunda. Am sarit de frica, ridicandu-ma in picioare.

''Oh, Dumnezeule,'' am mormait, facand un pas in spate. Am simtit o picatura rece de apa pe frunte, facandu-ma sa marai. Probabil era doar faptul ca viata mea ma uraste. Un alt picur de lumina a aparut nu departe de mine. Am facut ceea ce credeam ca e mai bine intr-un moment ca acesta; am fugit ca sa imi salvez viata.

In acest caz n-a fost cea mai buna idee. Inainte sa inteleg in intregime ceea ce s-a intamplat, am lesinat, sunetul elicopterului si al tunetelor indepartandu-se.

*

Am fost trezita de niste suspine inabusite. Cu singura putere pe care o mai aveam in corp am incercat sa imi deschid ochii. O lumina puternica aproape ca m-a orbit. Mi-am intors repede capul si mi-am mijit ochii incercand sa imi recapat vederea corecta. Imediat ce am reusit, am vazut-o pe mama stand pe un scaun alaturi de patul meu, plangand intr-un servetel.

''M...m-mama?'' am soptit, auzindu-mi vocea ragusita. S-a oprit din plans si si-a ridicat capul, ochii fiindu-i larg deschisi.

''Carter, scumpo,'' a oftat in ceea ce parea usurare. ''Te-ai trezit!''

''U-unde sunt?'' m-am uitat prin camera alba, auzind babaitul rosu care se auzea constant din dreapta mea.

''Esti in spital,'' a spus, luandu-ma incet de mana.

''De ce?'' a intrebat, inca confuza. S-a uitat in jos spre poala ei apoi a vorbit ezitant.

''Tu umm...t-tu ai incercat sa te sinucizi,'' a raspuns ea, parand ca e aproape sa planga din nou.

''A-am facut-o?'' am incercat sa ma gandesc de ce as face asta, dar puteam sa simt doar o durere de cap. Mi-am pus mana libera pe frunte, maraind de durere.

''Asistenta, normal,'' am auzit-o pe mama soptind pentru sine apoi s-a ridicat ca sa, cred, cheme o asistenta. Nu a durat mult pana cand s-a intors cu una.

''Buna, Carter! Cum te simti?'' a zambit ea larg.

''Dandy,'' am mormait prinzandu-ma de cap. ''Ma doare capul.''

''O sa te doara pentru o vreme. Am sa iti dau niste medicamente ca sa treaca mai repede, bine? Atunci-'' dupa asta am inceput sa ii ignor vocea pitigaiata de asistenta. E destul de greu.

''Carter,'' a spus mama, socandu-ma si pe mine si pe asistenta. ''Ascult-o.''

''S-scuze,'' m-am scuzat si m-am prefacut ca o ascult. Tot ce am auzit e ca voi iesi de aici pana duminica. Timpul de vizite a trecut asa ca mama si asistenta m-au lasat in liniste. Singurul lucru la care ma puteam gandi e de ce? De ce am simtit nevoia sa ma sinucid? N-am nicio cicatrice dar banuiesc ca asta nu demonstreaza nimic.

Nu puteam sa adorm. Nu cand ceva in mintea mea ma sacaia. Ce m-a facut sa sfarsesc intr-un spital? Asa multe intrebari care nu-si vor gasi raspunsul in curand. Am oftat, mi-am inchis ochii dorindu-mi sa adorm. Nimic nu este bine.