Velvet Rose

Capitolul 28

Augustin Damien Rivera

 ― Deschide! Acum!

Vocea Aleerei îmi explodează în ureche, tăioasă și plină de nervi. E atât de ascuțită, încât aproape că îmi vibrează timpanul, dar aleg să nu reacționez în niciun fel. Rămân pe loc, rigid ca o statuie, cu privirea pierdută în gol și buzele strâns lipite.

Tot ce se întâmplă în jurul meu pare estompat, doar un vuiet surd, ca un radio dat pe un canal mort. Ici și colo se mai aud, din când în când, zumzetul vietăților mici ce-și fac veacul după lăsarea nopții printre ramurile copacilor sau iarba proaspăt tăiată. Îmi masez puntea nasului cu vârful degetelor și oftez sătul de tot dramatismul ăsta inutil.

― Nu ai de gând să te miști, nu-i așa? mă întreabă Aleera după un minut și pot să jur că am văzut cum îi iese fum pe urechi la cât e de nervoasă.

Nu-i răspund. N-am chef să-i dau apă la moară. Dacă o fac, știu sigur că vom ajunge din nou să țipăm unul la altul, iar eu n-am de gând să continui să mă cert cu sora mea pentru nimeni. Mirosul rece al asfaltului, spălat de către personalul casei de dimineață, îmi intră în nări, amestecat cu fumul grătarului ce vine de la casa de oaspeți. Atmosfera dintre noi e ca un fir întins la maxim, gata să plesnească.

Christina, dincolo de poartă, își schimbă greutatea de pe un picior pe altul și își freacă brațele, vizibil jenată de spectacol. O parte din mine e furioasă pe ea, că e aici, că e motivul pentru care Aleera s-a transformat într-o persoană pe care abia o recunosc. Dar adevărul e că sora mea a fost dintotdeauna o răsfățată. Și poate că am răsfățat-o prea mult, asta e vina mea, știu. Am lăsat-o să facă tot ce a vrut și nu am întrebat-o niciodată despre nimic.

Fir-ar! Ar fi trebuit să procedez altfel, însă, până și eu am fost un dezastru după moartea părinților noștri. Dar nu am avut timp să jelesc, a trebuit să mă maturizez, să rezolv o grămadă de lucruri dubioase pe care le-au lăsat în urmă și, în același timp, să fiu un părinte pentru sora mea mai mică.

― Fie! Dacă nu ai de gând să deschizi, o s-o fac eu! șuieră printre dinți, scoțându-mă dintre gânduri, iar modul în care a spus-o sună a amenințare.

Mijesc ochii, încruntat. Cu o hotărâre clară, ce i se citește în fiecare mișcare, se apropie de locul în care sunt, intenționând să ia telecomanda de la mine și să-i dea drumul prietenei sale înapoi înăuntru. Poate când or zbura porcii, că atât timp cât eu încă respir, n-o să se întâmple una ca asta.

Ochii ei albaștri par să scânteieze sub lumina slabă a felinarelor. Mă fixează cu o privire plină de furie, iar pașii apăsați pe asfalt, rapizi și hotărâți, sparg liniștea serii. Mâna ei se mișcă rapid. Se întinde direct spre telecomanda pe care o țin strâns în pumn, dar reușesc să mă feresc în ultima clipă, trăgându-mă instinctiv într-o parte.

Inspir adânc, încercând să-mi păstrez calmul, și-mi trec vârful limbii peste buza de jos. Aerul ușor rece pătrunde adânc în pieptul meu dezgolit, dar îl simt vag. M-am obișnuit cu temperaturi mult mai joase de-a lungul antrenamentelor drastic la care am fost supus încă de copilărie. Un chin pe care m-am jurat să nu-l las pe sora mea să-l trăiască. Poate că a fost o greșeală. Poate dacă trecea și ea prin asta, ar fi gândit de două ori înainte să acționeze impulsiv.

― Ai terminat? o întreb și o ațintesc cu o privire tăioasă.

Ridic din sprâncene, observând cum îi tremură mâinile. Furia ei e aproape tangibilă, ca un nor greu între noi.