Velvet Rose

Capitolul 21

Christina Raya Grant

Mașina se oprește pe aleea din fața casei cu un scârțâit scurt ce ne anunță sosirea, eu încă strâng în pumni centura de siguranță cu o privire goală fixată într-un punct. Tăcerea stânjenitoare care a fost cu noi pe tot parcursul drumului până acasă, nu m-a ajutat cu frământările din interior. Din contră, mi le-a intensificat. Pe de-o parte e Fabian, iar pe cealaltă parte...

De ce dracu' m-a sărutat? 

Și de ce naiba l-am lăsat să o facă? 

Fir-ar! 

Sunt așa de slabă? 

Arăt atât de disperată după afecțiune și ceva dragoste? 

Vreau să mă plesnesc atât de tare pentru că am cedat, poate reușesc să-mi vin în fire și să nu mai fac aceeași greșeală. Nu vreau să cad, pentru că nu știu dacă mă voi mai putea ridica.

Strâng din ochii și inspir pe nas. Nu vreau să-l las să mă vadă în starea asta de vulnerabilitate. O să spună că fac tam-tam din nimic, că mă înec într-o petrecere de milă și asta mă face să fiu ridicolă și jalnică. Trec cu limba peste buza inferioară și mi-o iau între dinți. Trebuie să las deoparte ceea ce vreau și să mă concentrez pe lucrurile de care am nevoie. Voi ajunge la acea parte când va fi momentul potrivit. Cu mâna așezată pe portieră, privirea îndreptată înainte și cu traheea sugrumată reușesc să îngăim câteva cuvinte înainte să ies:

― Știu că pentru tine nu înseamnă mare lucru, poate chiar nimic, dar... Mulțumesc.

Trântesc portiera în urma mea după ce mi-am luat lucrurile și mă văd pe picioarele mele. Grăbesc pasul spre intrarea principală fix în momentul în care toate becurile din casă încep să-mi lumineze calea. Încă un minut în compania lui ar fi devenit un dezastru nereparabil. Trebuie să pun distanță între noi. El e un player care vrea doar să puncteze, eu o naivă în căutare de afecțiune.

― Christina?!

Aleera năvălește peste mine cu o îngrijorare vizibilă pe chip și mă trage într-o îmbrățișare strânsă.

― Alee'...

Murmur stins numele ei cu nasul băgat în părul său moale și-o cuprind în brațe. Am nevoie de îmbrățișarea ei. Am nevoie să simt că sunt în siguranță înconjurată de aceste ziduri, chiar dacă și lupul locuiește aici. E o nebunie cum lucrurile au luat o întorsătură ciudată, împărțindu-mă în două lumi diferite, una mai nebună decât cealaltă. Abia îmi păstrez lacrimile pentru mine. Trebuie să rămân puternică. Nu vreau să fiu mai jalnică decât sunt.

― Oh, Doamne! exclamă când mă vede în ce hal arăt.

― Sunt bine, mint.

― Cum poți să spui că ești bine când arăți... așa? mă ceartă, gesticulând spre fața mea. Spune-mi că nenorocitul ăla nu a încercat și altceva, că-l omor, continuă să bată din gură și mă încrunt, neînțelegând. Augustin m-a sunat imediat după ce ai leșinat, povestindu-mi totul și m-a rugat să-ți pregătesc camera să te poți odihni, mă lămurește.

Grija nespecificată a fratelui ei pentru mine mă râcâie pe dinăuntru. Îmi mușc obrazul pe interior – un lucru nu tocmai inspirat, durerea fulgerându-mă – când îi aud pașii cum se îndreaptă spre direcția noastră și mă abțin din a mai spune ceva. Augustin se oprește lângă noi. Inima-mi lovește violent toracele de-mi simt trupul cum se zguduie.