Velvet Rose

Capitolul 20

Christina Raya Grant

Mormăi și gem de durere în același timp. Duc mână spre tâmple și încep să le masez în speranța că durerea pulsatorie, ce persistă ca o nemernică mai bine de un minut o să mă lase naibii în pace, dar spre nefericirea mea nu vrea să plece. Înjur silențios în barbă și scrâșnesc din molari.

Mă fâstâcesc pe locul meu ca să-mi găsesc o poziție mai confortabilă, dar mă opresc brusc când o voce se drege puternic în urechea mea. Încremenesc, așa de tare încât nu mi se mai mișcă nici măcar un mușchi.

La naiba! Unde mă aflu, Doamne?

― Începeam să cred că n-ai să-ți mai revii, voiam să fac cale-ntoarsă și să te duc la spital, mă tachinează într-o manieră umoristică și al naibii de idioată.

Isuse Hristoase, vreau să-i lovesc atât de rău fața frumoasă!

― De ce n-ai făcut-o? mormăi pe jumătate încă adormită și pe jumătate trează.

― Am totul acasă, așa că nu trebuie să mergem acolo, mă lămurește. Paturile de spital nu sunt confortabile, vocea i se înmoaie subit.

Cine-ar fi crezut că nemernicul ăsta are o inimă? Îmi simt obrajii arzând. Felul în care vocea lui reverberează din pieptul său la mine în ureche, e ca un cântec de leagăn pentru inima mea sfărmată. Știu că sună prostesc, dar e reconfortant. Deschid ochii atât cât sunt în stare s-o fac și tot ce văd printre gene este gâtul lui și felul în care i se furnică pielea atunci când respirația mea îi atinge pulsul.

― Știu că nu-ți place să fii acolo.

Trupul îmi înțepenește brusc la cuvintele lui și zâmbetul îmi cade de pe buze, timp în care sângele mi se scurge din obraji în mai puțin de o secundă.

De unde știe asta? Singura persoană care știe că urăsc spitalele este sora lui. Sau mai bine spus, e posibil ca cineva să dezvolte o fobie de spitale? Aveam în jur de zece ani când m-am îmbolnăvit. Luasem ceva infecție de pe undeva, dar ai mei nu m-au dus să mă vadă un doctor chiar atunci. M-au ținut în casă și m-au îndopat cu medicamente, care credeau ei că mă vor ajuta să-mi revin. Zilele treceau, iar starea mea se înrăutățea în loc să mă fac bine. În final, nemaiavând ce să facă m-au dus să mă vadă un doctor la cel mai apropiat spital din zona noastră. De îndată ce am pășit în clădire am simțit un fior rece cum îmi traversa spinarea. Nu mi-a plăcut. Nimic din jur nu aducea a spital așa cum am văzut în filme sau cum am citit în cărți, chiar dacă erau echipamente corespunzătoare, personal și mirosea puternic a dezinfectant la tot colțul. Voiam să o iau la fugă, dar ai mei au insistat că e cel mai bun doctor și trebuie să mă consulte. Un tip foarte bătrân, cu părul cărunt și gras, barbă lungă și ochelari de vedere a intrat în salonul în care așteptam cu mama. Nu mi-a plăcut cum se uita la mine. Trupul meu s-a cutremurat.

Am tras-o pe mama de mânecă și i-am spus că vreau să plecăm acasă, însă ea a insistat că doctorul trebuie să mă vadă. Adevărat, mă simțeam rău, mă mai durea și burtica. Însă nimic nu m-a pregătit pentru ce-a urmat. Faptul că ai mei mi-au dat medicamente în neștire a trebuit să mi se facă o spălătură gastrică, recomandarea doctorului. La vârsta pe care o aveam atunci nu știam în ce constă toată procedura, mama nici nu s-a obosit să-mi explice, doar mi-a murmurat un „totul va fi bine" înainte să fiu ținută cu forța ca să mi se bage un furtun pe gât. Asta a fost una dintre multe alte lucruri pentru care părinții mei m-au dus la doctor. Nu s-a încheiat niciodată într-un mod plăcut. De aceea nu aș mai păși niciodată într-un spital, nu de bună voie, asta-i sigur.