Velvet Rose

Capitolul 16

Christina Raya Grant

Tresar violent în pat, cu respirația accelerată, iar mișcarea bruscă aproape că mă face să mă prăbușesc pe podea. Încerc instinctiv să pun cât mai multă distanță între mine și imaginea din vis – monstrul pe care-l numesc tată. Îmi simt hainele ude, lipindu-se de piele din cauza transpirației care-mi curge pe șira spinării. Părul îmi stă în toate direcțiile, iar ochii mi-s scăldați în lacrimi. Îmi tremură buzele, iar mâinile îmi sunt atât de reci, de parcă sângele a refuzat să mai circule prin ele. Singurul sunet pe care-l aud e bătăile disperate ale inimii mele.

Privesc haotic în jur, dezorientată. Mobilierul din cameră îmi e vag familiar, dar mă simt pierdută. Îmi ia aproape un minut să realizez unde sunt. Sunt în camera mea, în casa Aleerei. Realitatea mă izbește cu greutate. Nu mai sunt acolo.

Mă las să alunec încet, iar capul mi se sprijină de cadrul patului, abia dacă mai sunt conștientă de spatele care îmi pulsează. Tresar din nou, panicată, și-mi privesc corpul, inspectând fiecare detaliu. Trebuie să fiu sigură că sunt întreagă. Îmi trec mâinile pe brațe, pe picioare. Nimic nu lipsește. Închid ochii pentru o clipă, sufocată de o ușurare dureroasă. E doar un vis. Dar a fost atât de real. Prea real.

Îmi trag genunchii la piept și-i cuprind cu brațele, încercând să-mi liniștesc tremurul. Gâtul mi-e uscat, iar când înghit, durerea mă face să strâmb din buze. Buzele-mi continuă să tremure, în ciuda eforturilor mele de a mă controla. Ochii îmi rătăcesc prin cameră, scanând colțurile pentru orice semn de pericol. Mintea îmi joacă feste – mă aștept să apară ceva, să mă smulgă din siguranța fragilă a camerei. Mi se pare că umbrele de pe pereți se mișcă, că orice sunet ar putea fi o amenințare.

Fir-ar să fie! Gândurile îmi țâșnesc haotic. Urăsc că mă simt atât de slabă, atât de vulnerabilă. Urăsc că mă tem în mod constant. Urăsc că în majoritatea zilelor nu mă simt suficient de puternică ca să-mi umbresc anxietatea.

Lacrimile izbucnesc fără avertisment, inundându-mi privirea. Încep să plâng în hohote, iar suspinele scapă printre degetele care-mi astupă gura. Trebuie să fac liniște. Nu vreau ca lucrurile să se înrăutățească. Nu pot risca. Gândul îmi vine involuntar, ca o relicvă din trecut: Nu-i place când plâng.

Și pentru un minute solid, sunt din nou acolo. În camera aceea rece, opresivă, închisoarea unde copilăria mea a fost făcută bucăți.

― Nu, nu, nu! murmur cu voce joasă, aproape imperceptibilă, scuturând din cap, încercând să-mi alung amintirile.

Îmi las pleoapele să cadă peste ochi, dar lacrimile continuă să curgă. Mi se preling pe obrajii reci și se adună sub bărbie. Le șterg grăbită cu dosul palmei, dar tremurul nu se oprește. Trag aer în piept, apoi îl expir încet, pe gură, încercând să-mi regăsesc calmul.

Țesătura moale a așternuturilor mi se lipește de palme. Strâng pătura în pumni, ca și cum textura familiară ar putea să mă ancoreze în realitate. Treptat, simt cum mă întorc aici, în această cameră singură. Totul a fost doar în mintea mea. Un vis. Un coșmar nenorocit care m-a afectat mai mult decât eram pregătită să recunosc. Însă unele traume... unele traume nu te părăsesc niciodată. Se lipesc de tine ca un scai, ca o umbră care nu te lasă să uiți.

Știu că nu voi putea scăpa de ele. Dar pentru moment, sunt aici. Și aici, e mai bine decât acolo.

Încerc să mă liniștesc, dar e mai greu de zis decât de făcut. Dar trebui să încerc. Nu vreau să mă audă cineva – mai ales el – și să înceapă să își facă griji pentru mine. Ultimul lucru pe care-l vreau e să fiu din nou sub lumina reflectoarelor, compătimită pentru trecutul meu de coșmar. Compătimită pentru faptul că am fost nevoită să fug de acasă, să scap de tata și abuzurile lui. Compătimită pentru că mama a ales să mă abandoneze pentru o viață mai bună. Este nasol, dar aste este viața mea acum. Viața mea mizerabilă.