Velvet Rose

Capitolul 18

Christina Raya Grant

22 Martie 2019

Într-o zi de vineri

― Fir-ar!

Suflu greoi aerul printre buze, frustrată că ies din al treilea loc în care am încercat să mă angajez, fără niciun rezultat favorabil.

De aproape o lună și jumătate încerc și încerc și tot nimic. Absolut nimeni nu vrea să mă angajeze, nici măcar part-time, fără acordul părinților. Urăsc faptul că încă nu sunt majoră. Aș putea face atât de multe fără să fie nevoie să fiu ținută de mânuță. Se pare că viața nu are de gând să țină cu mine, așa că rămân încă împotmolită în locul acesta de care se pare că nu prea pot să scap.

La naiba în ea de treabă!

Sper să am mai mult noroc în cealaltă parte, altfel sunt damnată. Cotesc spre stânga și mă opresc în fața cofetăriei L'Amour. Inspir o gură de aer în plămâni, de parcă m-ar ajuta să-mi diminuez emoțiile, și apuc hotărâtă de mânerul ușii. Clinchetul clopoțelului de deasupra îndeamnă privirile celor prezenți să se îndrepte spre sursă. Atenția lor se focusează pe mine preț de câteva secunde.

Zâmbesc strâmb și mă îndrept țintă spre doamna drăguță din spatele tejghelei, clipind de câteva.

― Bună, copila mea! Cu ce te pot ajuta?

― Am venit în legătură cu anunțul pentru angajare, răspund cu inima bătându-mi puternic în piept.

Scot C.V.-ul cu tot ce am putut completa pe acolo și i-l înmânez. Nu am experiența necesară, am doar un job la activ, acela de babysitter și cam atât, însă avantajul meu este că prind totul din mers și mă adaptez la orice fel de sarcină. Sper ca asta să conteze.

― Îmi pare rău, scumpa mea, însă mă tem că trebuie să te refuz, îmi spune cu regret în voce.

Îmi închid ochii și expir aerul pe gură, descumpănită. Eram sigură că asta se va întâmpla, dar trebuia să încerc.

― E în ordine, răspund cu vocea ușor gâtuită. Îmi puteți da un ceai, vă rog?

― De care să fie?

― Un ceai verde, răspund cu jumătate de gură.

Forțez un zâmbet, deși numai de zâmbit nu-mi arde.

Sunt obosită și tristă pentru că o altă ușă mi se trântește în nas. Simt o crăpătură în speranța mea și ustură.

Îndes foaia în ghiozdan până doamna îmi prepară ceaiul și arunc o privire fugitivă în portofel. Abia dacă îmi mai ajung jumătate de lună ceea ce mai am rămas din economii, oricât încerc să drămuiesc fiecare bănuț în parte. Fir-ar!

Trebuie să găsesc ceva, orice și repede.

― Poftim, draga mea.

Îi zâmbesc, apoi mă răsucesc pe călcâie și caut cu privirea un loc cât mai retras unde să mă așez, să nu atrag prea mult atenția asupra mea. Azi nu a fost ziua mea cea mai bună, de fapt, de vreo două săptămâni încoace nimic nu mai e ok.

Sfârșitul școlii se apropie cu pași repezi, la fel și examenele finale și nici nu știu cum o să mă descurc cu toate, dat fiind situația în care mă aflu. Clipesc de câteva ori ca să-mi opresc lacrimile ce amenință să cadă și inspir o gură zdravănă de aer în plămâni.