Velvet Rose

Capitolul 17

Christina Raya Grant

Cina ne este servită. Un gest atât de neobișnuit și ieșit din comun pentru mine, încât mă lupt cu impulsul de a mă ridica de pe scaun și a ajuta. Nu sunt deloc obișnuită cu un astfel de tratament; acasă, eu eram cea care punea lucrurile la punct, cot la cot cu mama.

Of, mama! Tresar la amintirea ei, iar durerea familiară îmi străpunge inima, ca un pumnal ascuțit. E o rană care nu cred că se va vindeca prea curând. Se învârte adânc în sufletul meu, iar dorul devine insuportabil. Mi-e atât de dor de ea, de brațele care mă strângeau la piept, alinându-mi fricile, de vocea care mă îmbărbăta să îmi urmez visele. Și poate tocmai din cauza asta mă doare cel mai tare – faptul că m-a lăsat, că m-a părăsit și m-a lăsat a nimănui.

Trag aer în piept, încercând să alung gândurile negre. Nu merită să le las să mă consume acum. Oricum, întrebările care mă macină nu vor avea niciodată un răspuns. Îl surprind pe Augustin privindu-mă fix, dar când văd că își mută privirea, răsuflu ușurată.

Slavă Cerului! Îmi așez palma peste mâna Aleerei când o simt pe genunchiul meu. O strâng ușor, încercând să-i transmit astfel că îmi pare rău pentru ce am spus mai devreme. N-am de gând să plec. Și oricum, nici n-aș avea unde să mă duc acum. Ea îmi răspunde la fel, strângându-mi și ea mâna. Tensiunea dintre noi se risipește.

Mâncăm. Doamne, mâncarea e incredibil de gustoasă – aproape păcătos de bună, în comparație cu ceea ce eram obișnuită să înghit zilnic. Toate aromele se îmbină perfect, iar carnea e atât de fragedă că se topește în gură ca untul. Cred că e porc sau poate vită, dar nu sunt sigură. De-a lungul celor aproape optsprezece ani ai mei, carnea a fost o raritate. Mama o gătea doar atunci când tata lipsea zile întregi de acasă. În rest ne mulțumeam cu legume sau terci. Blestematul acela de terci! Sunt sătulă de el. Dacă aș mai simți vreodată mirosul acela, cred că mi-ar întoarce stomacul pe dos.

Mormăi de plăcere, simțindu-mi stomacul fericit. Dar surâsul amuzat al lui Augustin îmi taie tot cheful. Îmi simt obrajii calzi de rușine că am îndrăznit să scot asemenea sunete, iar ultima bucătură abia îmi alunecă pe gât. Îl simt ca pe un ghimpe în coaste. E îngâmfat, prea îngâmfat.

Du-te dracului! îl înjur în gând, în timp ce așez tacâmul pe masă.

― Mă scuzați, spun încercând să mă ridic ca să mă refugiez în dormitor.

Îmi simt ochii împunși de lacrimi, dar n-am de gând să le las să cadă. Nu-i voi arăta că gestul lui m-a rănit. Dar vocea lui Augustin mă oprește, fermă și rece, înainte să pot face un pas:

― Nu e frumos să pleci de la masă când toată lumea e încă aici, mă ceartă, împungându-mă cu privirea. Nici măcar n-ai terminat din farfurie. Stai jos și mănâncă, ca să nu te ia vântul de pe picioare la prima adiere.

Mă simt jignită. Nu e vina mea că sunt mai slabă. Că viața m-a pus să supraviețuiesc cu ce aveam și de aceea arăt ca și cum aș fi bolnavă. Frustrarea îmi clocotește în piept.

Îmi vine să-l strâng de gât.

Dar îmi mușc obrazul pe interior ca să nu-i arunc vreo replică tăioasă.

― Ce naiba te-a apucat? se ia Aleera de el, aruncându-și șervețelul alb pe masă. Nu poți fi și tu mai îngăduitor? Nu e...

O prind de mâna înainte să meargă mai departe cu ce voia să zică și o rog mut să se așeze înapoi pe scaun. Nu vreau scandal din cauza mea. Și chiar dacă m-aș ridica și aș pleca, mă conformez cu cerința lui. Înghit cu noduri ce mai am în farfurie, având grijă să nu mai scot sunete de plăcere, aruncându-i arunc din când în când priviri tăioase.