Velvet Rose

Capitolul 22

Christina Raya Grant

După ce-a plecat doctorul, lăsându-mi niște analgezice, o cremă Vitamina K cu Arnica pentru vânătăi și mi-a spus să mă odihnesc, am putut respira ușurată că Fabian nu mi-a provocat răni mai grave ca cele cu care m-am ales. Fața mea nu mai e atât de umflată ca înainte – pachetele cu gheață funcționează perfect –, doar o ușoară durere în jurul ochiului ce mă deranjează, însă chiar și pentru asta am medicamente. Trebuie să recunosc, am rămas uluită când am văzut cât de tânăr era doctorul. Mă așteptam mai degrabă să apară un tip în vârstă, nu la un exemplar de bărbat superb.

Nu sunt toți doctorii bătrâni și morocănoși? Când mama și-a făcut un obicei din a mă târî la doctor – chiar și împotriva voinței mele –, cu toții erau niște babalâci în vârstă de șaizeci sau șaptezeci de ani. Nu părea să fie niciodată doctori mai tineri ca ei acolo. Și asta mă făcea să mă simt neliniștită în preajma lor, deși mama îmi spunea mereu că nu am de ce să-mi fac griji. Ei știu ce fac. Poate de aceea am ezitat la început să-l las pe doctor Deon Tillman – așa s-a prezentat când a dat ochii cu mine – să mă consulte și nu l-am luat în serios.

O urmă de scepticism mi-a traversat chipul, că poate Augustin s-a decis să-mi facă o farsă. Sau mai rău, să mă înjosească și după să râdă pe seama situației mele. Mi-am întors ochii spre el și-am încercat să-l citesc cât puteam eu de bine. Avea o expresie serioasă și rece, brațele împreunate la piept, iar statura lui neclintită nu indica nimic ce mi-ar fi putut da semne că totul e doar o glumă proastă.

Următoarele minute le-am petrecut într-o liniște semi neobișnuită. Doctorul vorbea, probabil explicându-mi ce a constatat după ce mi-a privit chipul vătămat, însă eu n-am auzit nimic din ce mi-a spus. M-am holbat la el ca o ciudată un minut întreg, fără să clipesc. E frumos, trebuie să recunosc și nu cred că are mai mult de douăzeci și cinci de ani, poate chiar până în treizeci. Părul castaniu deschis și creț îl ținea ascuns sub o pălărie, numai câteva bucle îi atârna peste frunte, iar ochii lui de un căprui strălucitor încadrați între niște gene dese aveau note de auriu în ei.

Fața mi-a luat foc atunci când și-a ridicat ochii și s-a uitat la mine, oferindu-mi un zâmbet de toată frumusețea. Intensitatea cu care m-a privit m-a făcut să mă cutremur și să înghit în sec. Parcă îmi străpungea sufletul. Ochii lui mi-au urmărit modul în care mi s-a mișcat gâtul apoi mi-a imitat gestul, înghițind și el la rândul lui. Un mârâit scăzut ne-a scos pe amândoi din transa în care căzusem și doctor Tillman s-a întors pe jumătate în spate.

I-am observat ochii cum i s-au rostogolit peste cap când s-a uitat la Augustin. Numai subtil nu a fost. Mi-am îndreptat și eu ochii în direcția nemernicului și i-am îngustat, neînțelegând care-i este problema. Era singurul prezent în toată încăperea pe lângă prietenul bară doctorul lui privat, înainte ca Aleera să intre furtunos pe ușă.

Cine naiba are un doctor privat? Sub starea calmă de la suprafață, pe care Augustin o afișa nonșalant, o emoție licărea în ochii lui albaștri. Nu eram sigură dacă era cumva furie, ori îmi imaginasem eu lucruri care nu erau acolo. Aș fi putut jura în acel moment, că până și șarpele încolăcit în jurul trandafirului, ce îl are tatuat pe gâtul lui s-a mișcat, sâsâind scurt.

Închid ochii preț de câteva secunde și oftez. Mă fâstâcesc în așternuturi și-mi așez mai bine capul pe pernă, fixându-mi privirea pe tavan, de zici că am văzut ceva interesant și acum vreau să-i deslușesc misterul. Când mi-a spus că are de toate acasă, nu mi-am imaginat o cameră plină cu chestii medicale, mai degrabă o simplă cutie albă cu o cruce roșie desenată pe ea. Zâmbetul pe care mi l-a aruncat atunci când mi-a văzut expresia – rămăsesem fără cuvinte – fusese unul îngâmfat.