Velvet Rose

Capitolul 25

Augustin Damien Rivera

Mă urc la volan și pornesc motorul, simțind cum vibrațiile mașinii se aliniază cu bătăile inimii mele. Două siluete se reflectă în oglinda din stânga, captându-mi atenția, fix în clipa în care vreau s-o iau din loc. Aleera și Christina vorbesc și chicotesc despre ceva cât timp așteaptă ca Josef să apară cu mașina. Privesc spre sora mea cu gândurile întoarse pe dos și mușc din pumn ca să nu urlu din cauza cuvintelor care mi se repetă în minte.

Unele mai puternice ca altele.

A fost pe punctul de a fi violată, murmur în sinea mea, punând accent pe cuvântul acela dezgustător. Fir-ar să fie! Lovesc volanul de parcă ar avea vreo vină, furia din mine mocnește mai ceva ca un foc nestăvilit. Nu știu cine dracu' a avut tupeul murdar să se atingă de sora mea, dar voi afla. Și când o fac, își vor dori să fi fost morți după ce termin cu ei. Am să le storc fiecare testicul în parte până nu mai au niciun strop de spermă în ele. Apoi îi voi pune să le înfulece, bucată cu bucată, ca pe mâncarea lor preferată, să simtă pe propria lor piele consecințele acțiunilor înfăptuite.

Proptesc capul de speteaza scaunului, în timp ce strâng volanul puternic în pumni până în punctul în care mi se albesc degetele. Inhalez o cantitate considerabilă de aer în plămâni ca să mă calmez. Crezusem că am totul sub control. Că nu am de ce să-mi fac griji. Că treburile merg bine acasă. Dar acum îmi dau seama că sunt multe lucruri pe care le-am pierdut din vizor. Și e doar vina mea.

Roțile bolidului se pun în mișcare și demarez în trombă de pe loc, de îndată ce porțile s-au deschis, cu un scârțâit prelung lăsat în urma mea. Dacă aș mai fi rămas, probabil lucrurile ar fi degenerat și la cum mă cunosc, nu m-aș fi comportat ca un frate. Aș fi încolțit-o pe Aleera și i-aș fi cerut să-mi spună cine a încercat să o rănească.

M-aș fi comportat mai ceva ca un maniac, pornit să fac dreptate, folosindu-mă de cunoștințe intime despre ea pentru a o face să se supună și să înceapă să vorbească. Aș fi ameninț-o dacă aș fi știut că e necesar, așa cum fac cu cei pe care-i torturăm, uitând complet că e sora mea. Asta n-ar fi făcut decât să agraveze lucrurile, care oricum nu sunt atât de grozave între noi.

Mama și tata nu și-ar fi dorit să ne îndepărtăm unul de celălalt.

Schimb vitezele și calc accelerația până la fund, fără să-mi pese că motorul urlă de parcă s-ar rupe în două sau că roțile își sapă drum cu furie prin asfalt. Mașina vibrează sub mine, iar senzația îmi urcă direct în brațe și în stomac – o combinație ciudată de adrenalină, furie și un fel de satisfacție sălbatică. E ca și cum totul în jur urlă împreună cu mine: drumul, metalul, motorul, toate par să își piardă controlul, dar într-un mod care-mi dă un sentiment bolnav de putere. Nu mă opresc. Nici măcar nu încetinesc Până și în curbe intru ca un maniac, încât, aproape că am produs câteva accidente. Și poate că o fac din nevoia de a-mi calma mintea. De a-mi alunga gândurile care nu-mi dau pace, dar nici asta nu ajută.

Simt cum ritmul mașinii îmi potrivește pulsul, un ritm brutal și disperat care mă împinge să calc și mai tare pedala. Ajung în parcarea din curtea sediului și frânez atât de violent încât roțile se opresc cu un țipăt scurt, aproape isteric. Motorul mârâie o ultimă dată înainte să-l opresc, apoi mă las moale în scaun și-mi petrec degetele prin păr. Fără să mai zăbovesc mult, ies din mașină fără să-mi pese dacă am parcat bine sau dacă am lăsat vreo urmă și mă îndrept spre intrare.

Clădirea care mă întâmpină e o ruină în toată regula. Nimeni nu se încumetă să calce pe aici. Cei care au făcut-o au regretat amarnic, puțini din ei au mai apucat să vadă lumina zilei. Mulți spun că e bântuită, dar, nici asta nu e departe de adevăr. Pereții scorojiți, crăpături ce par să râdă de mine, ori de câte ori calc pe aici, iar ferestrele sparte care zici că mă sfidează, sunt masca perfectă, un decor ideal pentru ceea ce se întâmplă înăuntru. E intenționat ascunsă de lume, un loc unde punem la cale totul cu sânge rece. Unde decidem soarta celor care au avut nenorocul să ne stea în cale. Unde hotărâm cine mai are loc în peisaj și cine dispare pentru totdeauna.