My demon (I)- ÎN CURS DE REPUBLICARE-

12. I'm sorry..

După vreo zece minute cineva s-a aşezat lângă mine, şi m-a luat în brațe.
-Lasă-mă, Justin! Am strigat, începând să plâng iar.
-Shh, sunt eu, Federico! A răspuns o voce caldă.
Mi-am ridicat privirea, şi m-am pierdut pentru câteva clipe în ochii lui de-un căprui închis.
-Îți mulțumesc că ai venit! Am spus, cuibărindu-mă la pieptul lui.
-N-ai pentru ce! Acum spune-mi ce s-a întâmplat.
-Putem să mergem într-un loc unde nu e aşa multă lume?
-Desigur. Haide la mine acasă. Cu ocazia asta, o vei cunoaşte pe mama, şi pe Suzy.
-Ok. Numai să-i dau mesaj tatalui meu.
-Bine.
Mi-am scos telefonul, şi am văzut că era închis, din cauza faptului că nu mai aveam baterie.
-Fuck! Nu mai am baterie.
-Telefonul meu e acasă. Am să ți-l împrumut.
-Bine, mulțumesc mult! Spun, zâmbind.
-Nu mai îmi mulțumii atât! Replică serios.
-Ok, scuze! Am chicotit.
-Şi cu scuzele e valabil acelaşi lucru!
-Of, bine. Oftez, oarecum întristată.
-Unde îți e latura aia de "dacă mă mai priveşti mult, îți scot ochii cu furculița"?
-Am avut vreodată aşa ceva? Mă încrunt.
-Păi, din primele zile de şcoală te-am urmărit oarecum, şi aşa părea. Adică unde îți e latura aia de rebelă? Obişnuiai să nu îți pese. Dă-l dracu pe Justin, orice ar fi făcut. Chiar nu merită să suferi din vina lui. Dar asta nu înseamnă că te scutesc din a-mi povesti ce s-a întâmplat, şi să-mi spui cine e arogantul ăsta.
-Okay, Fede! Mă uit la el, aprobând.
M-a luat de mână, şi după aproximativ douăzeci de minute- pentru că eu mă mişcam ca un melc, ne-am oprit în fața unei case cu un acoperiş vişiniu, şi pereții de un crem plăcut ochilor.
-Aici locuieşti? Întreb,uitându-mă în jur.
-Dap. Răspunde scurt.
A apăsat pe sonerie, ca mai apoi uşa să fie deschisă de o femeie in jur de patruzeci de ani, blondă şi zâmbitoare.
-Bună, mamă! Spune Federico.
-Bună, dragule! A răspuns dulce. Cine este fata asta frumoasă? Mă analizează curioasă.
-Mamă, ea e Kate.
-Bună ziua, doamna Dallas! Salut politicos.
-Spune-mi Anabelle, te rog. Haideți în casă copii! Ne face loc să intrăm.
Am păşit în locuința primitoare, şi imediat nasul meu a "detectat" ceva bun de papa.
-Numai bine, am făcut nişte brioşe cu ciocolată, rețeta bunicii lui Federico.
-Bine, mamă, noi mergem sus. Ne chemi tu la masă. Apropo, Kate, rămai la cină? Mă întreabă şatenul.
-Desigur. Am spus, schițând un mic zâmbet.
-Perfect! Pregătesc friptura de porc la cuptor. A sărit Anabelle fericită.
Am mers la etaj într-o încăpere, care se pare că e camera amicului meu.
-Frumoasă cameră!
-Eh.. Răspunde încet.
-Asculți DMC? am zis şocată, uitându-mă la ecranul aprins al calculatorului lui.
-Glumeşti? Are cele mai faine piese de dragoste, pe care nici o femeie nu le-ar putea scoate. Glumesc! Chicoteşte. E bun în ceea ce face, şi e tare faptul că îşi scrie sentimentele pe hârtie.
-Mda, e ok. Zâmbesc.
-Şi tu eşti fană? Se uită curios.
-Se poate spune şi aşa. Însă nu prea pricep unele chestii, ştii tu, nu prea am avut relații, aşa că nu ştiu cum e să suferi în urma unei despărțiri. Mă uit uşor ruşinată la podea.
-N-AI AVUT IUBIT? DOMNIŞOARĂ JONES? Țipă el în glumă.
-Nu. Doamne fereşte! Niciodată nu o să am. Spun sinceră.
-Eh nu. Bun deci zi-mi despre Bieber!
-Uhm, păi, e cam prost. Încep eu.
-Ştiam.
-Nu mă mai întrerupe.
-Gata, şefa.
-În prima zi de şcoală l-am văzut pe el şi gaşca lui: Niall, Ryan şi Zayn, şi întâmplarea face că m-am lovit fix de el. Apoi m-a numit "târfa", şi a vrut să mă sărute, dar l-am împins. A doua oară când ne-am văzut, nu mai ştiu ce mi-a zis, şi l-am lovit între picioare, tot în aceeaşi zi. Şi altă dată ne-am întâlnit întâmplator noaptea pe stradă, şi eu eram supărată (am mințit, deoarece nu aveam cum să-i spun de mafie; asta trebuia să rămână secret), şi m-a sărutat, şi mi-a făcut asta *i-am arătat semnul de pe gât*. Şi în parc, azi, mi-a spus că sunt a lui, pentru că am semnul ăsta nenorocit, şi i-am spus că îl urasc, şi până la urmă m-a sărutat cu forța, şi i-am răspuns la sarut, şi mă urăsc pe mine acum pentru asta, Fede. Mă urăsc pe mine, pentru că cedez aşa uşor, că nu mai sunt cum eram înainte. Trebuie să-mi revin, şi nu ştiu cum. Parcă sunt captivă în lumea lui, mă simt ca o marionetă. Mă joacă pe degete, şi mă manevreaza cum vrea el. Iar eu nu pot să fac nimic. Într-un mod ciudat îmi place să-l am în preajmă. Uhh, mă urăsc aşa tare.
În timp ce povesteam, lacrimi îmi inundau obrajii. E prea mult. Bieber ăsta mă calcă pe nervi cu tot. De când sunt în oraşul ăsta, viața mea e un haos total.
Fede m-a luat la el în brațe, şi mă mângâia pe spate.
-Shh, gata kitten! Sunt aici pentru tine. Chiar îmi eşti dragă.
-C-ce? M-am uitat la el oarecum şocată.
-Nu în sensul ăla. A zis el, evitându-mi privirea.
-Uhm, ok.
-Ai spus că vrei să-l suni pe tatăl tău. Schimbă subiectul.
-Ah, da.
Mi-a făcut semn spre noptieră, unde se afla telefonul lui.
L-am luat, şi am format numărul tatălui meu, iar după trei tonuri a răspuns:
-Da? Îi aud vocea groasă.
-Hei, tată!
-Kate?! Spune şocat.
-Da, eu sunt! Îmi pare rău că nu am venit direct acasă. Sunt la o prietenă Sarah.  Avem de făcut un referat la istorie, şi ştii că ai zis că vrei să învăț mai bine. Ei bine, încerc. Telefonul meu e mort, aşa că te-am sunat de pe al ei. Mama ei a insistat să rămân la cina, şi eu nu pot rezista fripturii, şi brioâelor cu ciocolată, care apropo, arată bestial. Sper să nu te superi pe mine!
-Oh, ok, draga mea! Am fost pe cale să te pedepsesc. Mă bucur că încerci să îți refaci situația la învățătură. Ne vedem diseară. Ai grijă de tine! Te iubesc!
-Bine. Şi eu te iubesc, tati!
Şi cu asta linia a murit, eu aşezând telefonul lui Fede înapoi de unde l-am luat.
-Eşti o mincinoasă bună!
-Ani de experiență. Spun mândră.
-Hmm, trebuie să mă înveți şi pe mine! Ridică o sprânceană.
-Nah, nu dau cursuri de aşa ceva. Încerc să fiu o persoană mai bună.. sau aşa cred.
El mi-a zâmbit, şi m-a sărutat pe frunte.
-
După aproximativ două ore de ascultat muzică şi râs, mă aflam în bucatarie alături de Anabelle, aranjând masa.
-Nu trebuia să te deranjezi, scumpo!
-Nu e niciun deranj, stați calmă. Chiar mă bucur să fac asta, pentru că n-am mai făcut-o de când mama a-.. M-am oprit punându-mi mâna la gură.
-Ce s-a întâmplat? E totul în regulă? Ce a pățit mama ta? Se uită nedumerită.
-Nu mai e. Am spus, lăsându-mi privirea ațintită pe gresie.
-Oh, îmi pare rău. A spus, luându-mă în brațe.
A făcut exact cum făcea mama..
-Du-te şi cheamă-l pe Federico, apoi haideți să mâncăm! A şoptit, când ne-am desprins din îmbrățişare.
Am încuvințat, şi când eram pe cale să ies din bucătărie, vocea lină a mamei amicului meu mă opreşte.
-Şi, draga mea, oricând simți nevoia să vorbeşti cu cineva, sau ai nevoie de un sfat, poți veni aici. Te vom primi cu brațele deschise! A zâmbit dulce.
-Mulțumesc mult, Anabelle!
Şi cu asta, am mers să-l chem pe Federico.
-Fede, hai să mâncăm! Spun, când ajung în camera lui.
-Off, stăteam aşa bine! Zice, fiind cu capul băgat în perne, stând pe burtă.
M-am dus încet, şi m-am aşezat lânga el, apoi i-am plasat un sărut mic pe ceafă, iar el a tresarit.
-Ce faci? Întreabă uimit.
-Nimic. Am chicotit.
-Cum nimic? M-a privit mişeleşte.
Dintr-o dată am fost rostogolită, şi acum mă aflam pe abdomenul lui, care apropo, se simte aşa bine, doamne!
-Ce faci? L-am imitat.
-Te muşc rău pentru că mă sperii! Spune, vrând să pară fioros.
-Nuu!! Țip "panicată".
-Glumeam. Eu nu fac lucruri de genul. Răspunde scurt şi serios.
Mi-am adus aminte de Justin, aşa că m-am dat jos din pat, şi m-am dus spre uşă.
-Te aşteptăm! Am spus, apoi am plecat auzind un vag "la dracu".
--
-Cina a fost extraordinară, Anabelle! O laud pe femeie, ştergându-mă la gură cu un şervețel mov.
-Mulțumesc mult! Zâmbeşte larg.
-Bun, eu cred că am să plec. Mai am nişte teme de făcut, şi nu vreau să ajung foarte târziu acasă. Vă mulțumesc că m-ați primit, sunteți o gazdă minunată!
-N-ai pentru ce, scumpo! Sper să ne vizitezi curând!
-Cu siguranță voi face asta, la revedere! Am spus luându-mi geanta, şi am mers să o îmbrățisez.
-Ai grijă de tine, draga mea!
-şi dumneavoastră!
Federico m-a condus până la uşă, şi când a vrut să spună ceva, l-am oprit.
-Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru faza din cameră! Ştiu că nu ai spus-o cu intenție. Eu mă duc acasă, ne vedem mâine la şcoală! M-am ridicat pe vârfuri să-l sărut pe obraz, apoi m-am făcut nevăzută prin întunericul serii.
M-am decis ca înainte să merg acasă, să mă opresc în parcul din apropiere. Aveam nevoie neapărat de o țigară.
M-am aşezat pe o bancă, şi mi-am aprins țigara.
Soarele acum asfințise, şi luna împreună cu stelele se arătaseră pe cer, întocmai ca nişte privitori pe băncile unui teatru. Mi se părea că toate planetele se uitau cu ochii strălucitori la mine, şi asistau la mica mea escapadă.
Am fost atât de atentă la cer, încât nu mi-am dat seama că cineva s-a aşezat lângă mine.
-Hei! O voce cunoscută s-a făcut auzită în liniştea serii.
-Hei..
-Îmi pare rău!
-Poftim?! M-am întors spre persoana respectivă, şi am văzut căbera Justin.
-Pentru azi. Nu am intenționat să-ți fac rău.
-Justin, pleacă! De ce mă urmăreşti? Spun încet.
-Te-am aşteptat. Te-am sunat de nu ştiu câte ori, dar aveai telefonul închis, aşa că am mers la tine acasă.
-Ai făcut ce?! Mă uit uimită la el.
-Da! Acolo, un băiat, Derek, parcă mi-a zis că eşti la o prietenă. Atunci mi-am dat seama că ai mers la el.
-Şi nu văd care e problema ta. Nu poți să uiți că exist?! Serios. Nu am nevoie de tine în viața mea.
-Crezi că n-am încercat să te las în pace? Mă priveşte trist.
-Atunci de ce mai eşti aici? Ridic o sprânceană.
-Nu pot. A replicat hotărât.
-Ce anume?
-Nu pot să uit că exişti pur şi simplu. Nu ştiu ce mi-ai făcut, ori înnebunesc eu, dar am ajuns să te întâlnesc în fiecare vis de-al meu, şi n-ai idee de câte ori am vrut să te sun.
-Şi ce vină am eu? Spun confuză.
-Păi e vina ta. Dă din umeri.
-Bine.
-Bine?
-Da.
-De ce "bine"?
-Păi ce naiba ai vrea să spun? Bravo, Bieber! Mă bucur că nu o să mă laşi în pace niciodată! Şi că încerci să mă abureşti cu vrăjeli dinastea ieftine. Am râs în badjocură.
-Tu chiar mă urăşti, nu? A spus cu o privire pierdută.
-Nu ştiu, Justin! Eu doar.. trebuie să plec. Anunț rapid, şi mă ridic de pe bancă.
-Crezi că mă poți ierta? Nu am vrut să plângi, nu vreau să te rănesc! A zis, imitându-mi acțiunea.
-Eu iert, dar nu uit!
M-am îndepărtat de parc, şi mi-am croit drum spre casă, ținându-mi în frâu lacrimile care amenințau să cadă.