My demon (I)- ÎN CURS DE REPUBLICARE-

7. What the fuck?!

Justin's Pov:

După ce a plecat ființa aia insuportabilă, nu am încetat să mă gândesc la vorbele ei. Se joacă prea mult cu focul, şi are impresia că mă poate infrunta. Păcat că se înşeală.
-Kate asta.. e interesantă rău. A spus Ryan, făcându-mă să-mi întorc privirea spre el, cu o sprânceană ridicată.
-Mă laşi, frate? Are nişte fițe.. Nu ştie cu cine se pune.
-Astea nu-s fițe, Justin! E tupeu. Şi ştii bine că ăsta e un lucru pe care Jason îl admiră şi îl caută, printre multe altele.
-Nu-mi pasă, Ryan! Serios. Nu mă las călcat în picioare! Nu de o târfă. Zic dur.
Am văzut că Niall se pregătea să spună ceva, dar m-am ridicat rapid şi am părăsit încăperea.
Kate e aşa de enervantă. Crede că îmi poate lua locul, afurisita. Când îl va cunoaşte pe demon, va fugi din țară cel mai probabil. Huh, glumesc. Dar cine ştie?
Totuşi nu mă deranja aşa tare când mă înjura, sau țipa la mine. Are o voce, pfu! Să nu mai zic de buze, forme şi..
Gata, Justin! Termină! E o târfă! Atât. Trebuie să o distrug, până nu o face ea. Dacă ar avea şanse măcar.
O idee strălucită mi-a apărut în minte, şi m-am îndreptat sper ieşire.
Iar chiulesc. Dar până la urmă, cui îi pasă de şcoală?
Am urcat în maşină, am apăsat accelerația, şi în câteva secunde simțeam cum "zburam" pe şosea.
Viteza. Medicamentul meu.
--
Kate's Pov:

Stăteam pe pat, fiind concentrată pe tema la fizică.
Iex, fizică.
Iex, teme.
Iex, şcoa..
Gândurile mi-au fost întrerupte de tonul de apel al telefonului meu.
Ce dracu..
Era un număr pe care nu îl aveam. Am răspuns, iar de la capătul celălalt s-a auzit o voce masculină puțin răguşită.
-Caitlin.
-Jason? Întreb nesigură.
-Da. A răspuns sec.
-Ce e? Spun, încă nedumerită.
-Ce nerăbdătoare eşti tu, însă nu te-am sunat cu gânduri bune.
-Adică? Ce s-a întâmplat? Fii mai explicit, te rog!
M-am ridicat din pat, şi am început să mă plimb prin cameră, apoi am închis uşa, ca nu cumva tata să dea buzna peste mine, sau să tragă cu urechea, şi am intrat în baie.
-Nu putem discuta la telefon despre asta. A zis scurt.
-Mă sperii! Am spus încet.
-Oh, neînfricata Kate se sperie! Hmm, interesant. A pufnit, uşor amuzat.
-Haha. Bine, Jason! Unde ne vedem?
-Vechiul depozit de la marginea oraşului. Într-o oră să fii acolo!
-Ok!
Am închis, şi am ieşit din baie.
Oare ce era aşa important, de m-a chemat la ora asta să discutăm?
M-am uitat la ceas, şi era 19:58.
Ce ciudat.
Să văd cum o să reuşesc să mă strecor din casă. Sper că tata nu a ajuns. N-am auzit nimic, însă nu am de unde să ştiu.
Mi-am luat o altă lenjerie din dulap, şi un prosop, şi am intrat iar în baie, dând drumul la duş.
-
Jumătate din camera mea era plină cu haine împrăştiate. Nu mă pot decide cu ce să mă îmbrac.
E frig, nu e frig..
Eh! Până la urmă mi-am tras pe mine o pereche de blugi negrii lungi, un top negru, şi geaca de piele peste.
Mi-am luat nişte ghete cu toc negre, nu foarte înalte, şi am început să-mi aplic puțin rimel. La sfârşit m-am dat cu parfum, considerând că sunt gata cu tot.
M-am uitat în oglindă, şi arătam.. diferit, dar plăcut. Ca pe vremuri.
Era 20:35.
Ah, ar trebui să mă grăbesc.
Am luat telefonul şi cheile de la maşină, şi am coborât pe fereastră, de orice eventualitate. Chiar nu voiam să dau nas în nas cu tata la parter.
-
Am ajuns la locul indicat de Jason, şi m-am uitat în jur.
Pustietate.
Am coborât din maşină, şi m-am îndreptat spre uşa vechiului depozit, care apropo, părea că se va dărâma în curând.
Doamne ce loc şi-a mai găsit şi dobitocul ăsta.
Evident, uşa a scârțâit când am deschis-o, la fel ca şi podeaua şubredă, când am păşit în interiorul clădirii abandonate.
Era beznă totală.
-Jason? Am strigat. 
-Ai ajuns.. S-a auzit o voce din spatele meu, ce m-a făcut să tresar.
-Doamne, omule, m-ai speriat! Ce e cu atmosfera asta scoasă parcă dintr-un film horror? Îi arunc o privire fulgerătoare.
-Aşa îmi place mie. A răspuns sec, ca deobicei.
-Ok. Aprinde lumina sau ceva, căci eu nu stau în felul ăsta aici.
A făcut cum i-am spus, iar acum îi puteam vedea fața, şi smaraldele verzi fixate pe mine.
-În sfârşit! Deci care-i treaba?
-Nu te voi aburi cu poveşti de adormit copiii, aşa că o să trec direct la subiect. Nu mai vreau să faci parte din mafie.
-Poftim?! Mă uit şocată la el.
-Da, Caitlin. Ce ai auzit! A afirmat indiferent.
-Totuşi, de ce? Ce am făcut? Mă rățoiesc.
-Uneori nu e nevoie să faci ceva anume. Pur şi simplu se întâmplă.
-Nu înteleg. Am spus nedumerită.
-Nici nu trebuie!
-Jason, am nevoie de explicații! Să nu crezi că sunt proastă, şi o voi lăsa baltă. Nu voi accepta să mă dai afară fără ca măcar să ştiu motivul. Nu e corect! Zic hotărâtă.
-Trebuie să înveți că în viață nimic nu e corect. Uneori câştigi, alteori pierzi, însă vei învăța pe parcurs.
A vrut să plece, însă m-am pus în fața lui.
-Nici să nu-ți treacă prin gând să dispari în felul ăsta, fără să mă lămureşti.
-Şi cine eşti tu să-i interzici? Aud o voce cunoscută dinspre uşă.
O siluetă masculină îşi face apariția în încăperea slab luminată.
Cu greu i-am recunoscut trăsăturile feței, însă când am făcut-o, mi-a picat fisa.
Justin. El e în spatele chestei ăsteia.