My demon (I)- ÎN CURS DE REPUBLICARE-

26. I can't

Justin.
S-a uitat la mine parcă rugându-mă să-l las să intre, iar eu am aprobat din cap.
A păşit în salon, şi şi-a tras un scaun lângă patul meu.
Mi-am fixat privirea pe chipul lui. Cearcanele îi erau kilometrice şi tenul palid.
Ochii îi erau uşor roşiatici şi obosiți. Câteva suvițe îi acopereau fruntea, iar restul părului îi era neobişnuit de ciufulit.
Arăta aşa diferit, aşa netipic firii lui rebele.

-Ce faci aici? Îl întreb rece.
-Am venit să te văd, dar dacă e vreo problema voi pleca. Îşi lasă capul în jos, adoptând o față tristă.
-Nu, e ok.
-Nimic nu e ok aici, Kate! Intră Federico urlând.
-Ieşi afară sau te scot eu! A zis Justin.
-De ce ai venit? Ca să-i bagi tot felul de prostii în cap? Pe mine m-a ales. Ce nu e clar? Trebuie şi să-ți scriu pe o foaie, ca să înțelegi?
-Nu e nevoie, Fede! Mă găsesc să spun.
-Ba eu cred că e nevoie, kitten! Blondinul se încruntă la auzirea "alintului". Deoarece el chiar nu vrea să priceapă. Din vina lui era să mori, la dracu! Nu e important acest lucru? Nu e importantă viața ta?
-Eu am ales să fac asta. Nu m-a obligat el . E o diferență.
-Nu contează. Te rog, înțelege! Nu îți face bine prezența lui.
-Ştiu, dar e ultima oară când îl mai văd. Te rog, lasă-ne să vorbim puțin.
-Bine.
A venit şi m-a sărutat pe frunte, apoi a părăsit încăperea, lăsându-ne pe mine şi Justin în tensiunea creată mai devreme.
Îi puteam citi nervozitatea sau poate gelozia din ochi.
Mereu a avut ceva cu şatenul, şi nu înțeleg de ce. Nu i-a făcut nimic.
Am impresia că între ei va fi mereu un război continuu.
-Cum mai eşti? A spart liniştea.
-Foarte bine, dar tu? Spun sec.
-Bine..
-Super!
-De ce, Caitlin?
-Ce de ce?
-De ce ai făcut asta?
-Am făcut ce? Fii mai explicit.
-Te-ai îmbătat şi aproape ți-ai pierdut viața într-un teribil accident de maşină.
-A.. păi cred că raspunsul e deja foarte evident.
-E din cauza mea? Se uită trist.
-Nu aş putea spune că e în totalitate. Însă o parte din vină îți aparține. Cealaltă e partea cu latura mea de copil bleg. Atâta tot.
-Te-ai rănit rău?
-Nu. 
-Şi astea ce sunt? A arătat spre rănile bandajate.
-Nişte zgârieturi.. oamenii ăştia exagerează.
-Nişte zgârieturi?!
-Da. Nişte simple zgârieturi. Acum îți e clar?
A revenit la figura lui tristă, luându-mi mâinile în palme, ducându-mi-le la buzele lui.
M-am cutremurat instant.
-C-ce f-faci?
A început să-mi sărute vânătăile şi "zgârieturile" nebandajate.
Tremuram din nou.
-Iarta-mă! A şoptit.
Mi-a pus mâinile pe obrajii lui şi şi-a căutat alinarea în ele.
După câteva minute, mi le-a sărutat uşor. Apoi mi le-a aşezat înapoi pe pat.
M-a privit din cap până în picioare, muşcându-şi buza.
Ahh, cât te urăsc, Bieber! Mă faci să mă gândesc la tot felul de prostii.
Nu eram acoperită şi purtam doar halatul alb tipic spitalului.
Picioarele îmi erau expuse de la jumătatea coapselor în jos.
Privirea lui mă ardea la propriu, iar eu cred că m-am înroşit.
Un mic chicot i-a ieşit din gură, când mi-a vazut culoarea obrajilor.
-De ce îți e ruşine? M-a întrebat cu o licărire în ochi.
-Nu îmi e!
-Te simt cum tremuri.
-Te rog..
-Ce mă rogi? A ridicat o sprânceană.
-Să încetezi să te mai holbezi la corpul meu.
-Eşti superbă, Kate, serios!
-Bine, mulțumesc!
S-a apropiat de mine şi s-a aşezat pe pat.
M-am ridicat în fund şi m-am uitat fix în cascada de caramel împânzită de nişte gene incredibil de lungi.
Am nevoie de el. Dar nu în felul ăla.
Am nevoie de el în viața mea.
Dar nu va afla nimeni. Asta e un lucru pe care îl voi închide într-o cutie a minții mele, iar cheia o voi arunca în întunericul uitării.
Mi-am apropiat fața de a lui extrem de mult, încă privindu-l în ochi.
Nu intenționez să-l sărut. Vreau să-i testez rezistența.
Eram la doi centimetri distanță de buzele lui, dar nimic.
Mă priveşte cercetător, studiindu-mi detaliile feței.
Şi-a coborât ochii la buzele mele. Din instinct mi le-am lins.
Justin mă trage spre el, iar înainte să mai apuc să spun ceva, mă sărută. Buzele îi sunt calde şi catifelate. Apoi mă sărută mai pasional. Îmi duc mâinile după gâtul lui şi îl trag peste mine, făcând ca distanța dintre noi să nu mai existe. Ca trupurile noastre să fie cât mai lipite unul de altul. Pentru a mă apropia mai mult de bărbatul pe care îl urăsc, pentru că îl iubesc.
Nu îmi pasă dacă intră acum cineva peste noi. Îmi pasă doar de mierea buzelor lui păcătoase, şi de mâinile obraznice ce-mi strâng coapsele în palmele lui mari şi bătătorite.
El s-a îndepartat primul, uitându-se adânc în ochii mei, eu făcând la fel.
-Eşti aşa de frumoasă! A zis parcă hipnotizat.
Şi-a mutat capul în scobitura gâtului meu şi mi-a "adulmecat " pielea, şoptind:
-Îmi era dor de parfumul pielii tale
Am simțit că leşin. E prea.. ughhh!!
Şi apoi şi-a înfipt dinții în gâtul meu. Aproape că am uitat cum se simte asta.
După ce mi-a supt o porțiune destul de mare de pe gât, a sărutat-o tandru, apoi a coborât spre claviculă, procedând la fel.
Nu mă interesa că mă umplea de semne. Erau ale lui. Îi aparțineau, la fel ca şi sufletul meu.
Când a început să-mi desfacă nasturii cămăşii, am înlemnit.
Nu aveam sutien sau bustieră pe mine. Doar materialul alb şi subțire îmi acoperea jumătate din corp.
-Nu! L-am oprit.
-Te rog..
-Nu, Justin. E greşit! Sunt cu Federico..
La ultima afirmație, s-a ridicat brusc făcându-mă să simt lipsa căldurii ce o emana corpul lui.
-Îmi pare rău!
-E ok, eu am început toată chestia asta. Nu ştiu ce e cu mine.
-Ştim amândoi foarte bine că de fapt amândoi suntem dependenți unul de altul. Nu încerca să iei toată vina pe tine.
Ce tocmai a spus?!
-De asta am venit aici, să-ți spun că îmi pare rău pentru incidentul de atunci. Ai putea să mă ierți?
-Nu.
-Dar eu nu pot, Kate, nu pot fără tine! Se uită trist.
-Oh, demonule, ți-a apărut inima cât timp am lipsit eu din peisaj? Am spus amuzată.
-De ce nu îmi acorzi o şansă? A răspuns, evitând ce l-am întrebat.
-Ce şansă, Justin? Ce şansă? Noi nu am funcționa. Tu nici măcar nu mă placi, şi te înțeleg. Nu toți pot accepta un eşec în viața lor. Şi tu mă crezi chiar atât de nebună să accept? E clar că singurul lucru care te atrage la mine e corpul. Nu sunt un ambalaj, Justin! Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu am să ajung niciodată să-mi calc pe mândrie pentru un băiat. Eşti penibil!
-Nu e adevărat! Îmi lipseşti mult! Vreau să încercăm măcar, te rog!
Aproape plângea.
Foarte bine.
Aăa îți trebuie!
Dacă te pui cu focul, te arzi.
-Ai terminat cu teatrul ăsta ieftin? Am zis plictisită.
-Ce s-a întamplat acum câteva minute? De ce m-ai sărutat? Ce dracului ai?
-Pur şi simplu a fost o distracție.
-Cât te mai poți minți singură?
-Nu a fost o minciună. Acum poți să pleci.
-Kate, vei regreta!
-Ce o să-mi faci? Am început să râd isteric.
-Eu nu am să-ți fac nimic, însă tu te vei autodistruge.
-Te rog să încetezi! Am spus printre râsete.
-Ai grijă, baby girl! Să te faci bine, ok?
Eu nu l-am mai băgat în seamă şi mi-am continuat criza de râs.
Odată ieşit pe uşă, râsul mi s-a transformat într-un plâns puternic.
Lacrimile îmi curgeau necontrolat pe obraji.
Râdeam din cauza durerii.
L-am rănit, şi în acelaşi timp m-am rănit pe mine.
Am început să arunc în uşă tot ce am prins în mână: vaza de pe noptieră, medicamentele, paharul cu apă şi restul obiectelor avute în vizor.
Ştiu că e după uşă.
Ştiu că mă aude.
Ştiu că îl doare. Simt.
Mă trezesc să urlu din toți plămânii:
-Te urăsc, Justin! Te urăsc al naibii de mult! Întoarce-te la mine, idiotule! Te urăsc! Să nu te mai văd! Mă auzi? Să dispari pe veci! Te rog, Justin, nu mai pot.
Deja nu mai aveam aer. Eram distrusă până la ultima fărâmă.
Văzând cioburile de sticlă pe jos, m-am gândit la ceva total nepotrivit.
M-am ridicat rapid şi am luat o bucățică din vază.
E perfectă.
Mi-am trasat mai multe linii pe întreaga mână, lăsând lichidul roşiatic al vieții să se irosească pe gresia rece.
Simt cum amețeala mă cuprinde, auzind vag mai multe voci, care probabil sunt ale asistentei, ale doctorului şi poate şi a lui Federico.
Dar nu mai îmi pasă. Mă las condusă într-o lume în care eu şi Justin suntem împreună, fericiți.
O lume în care el mă iubeşte aşa cum îl iubesc eu.
O lume care din pacate nu există.

Justin's P.O.V:

Ies din salon şi îmi las lacrimile să-mi inunde ochii.
O aud pe ea strigându-mi numele.
O aud țipând.
O aud plângând şi spărgând lucruri.
M-am pus jos, sprijinit de uşă şi îmi ascultam îngerul cum se chinuia.
Ea e îngerul meu .
E lumina mea din întuneric.
Da, sunt un demon.
Însă fiecare demon are un înger care îl poate face să simtă ce nimeni nu va reuşi vreodată.
Mă ridic repede, când aud paşi venind din holul principal.
O iau la fugă spre ieşire, uitându-mă din când în când înapoi.
Sper ca ea să fie bine.
Ştiu că doare, baby girl, dar aşa cum te-am distrus.. te voi şi vindeca. Îți promit!