My demon (I)- ÎN CURS DE REPUBLICARE-

3. It's not posible

Sunt în sfârşit la o oră de curs. Mai exact, educațe fizică. Dacă ar fi după mine, nici nu aş mai călca în liceul ăsta de rahat, însă fac destule tâmpenii. Tata cred că s-a săturat de mine. Probabil aşteaptă ziua când mă va găsi în baie leşinată, sau eventual moartă. Mă amuză gândul ăsta, şi totuşi îl înțeleg. Sunt un dezastru.
Ajung în vestiar, unde desigur, sunt foarte multe pițipoance care poartă tricouri transparente sau cu un decolteu prea adânc. Unele sunt chiar în bustiere. Ce dracu e cu viața lor?
Mă uit la mine, apoi iar la ele. Hmm da, e o diferență enormă. Bine, nici eu nu sunt îmbrăcată prea adecvat pentru şcoală, dar nu ca ele. Nici măcar nu am echipament. Posibil să mă dea iar afară de la oră. Ziua asta poate fi mai oribilă?
-Haideți la aliniere copii! Strigă profesorul.
Gaşca de târâturi se îngrămădeşte să intre în sală, iar eu rămân desigur ultima; şi chiar îmi convine. Nu e ca şi cum am chef să mă mişc.
-Ooo, avem o elevă nouă! Remarcă tipul, care se presupune că ar fi proful meu.
-Mdea. Spun fără vlagă.
-Unde îți e echipamentul?
-Acasă..? Răspund ironic.
-Astăzi te iert, dar de ora viitoare nu vei mai păşi în această sală fără haine sport. A spus serios.
-Oke'.
-Deci să mă prezint. Mă numesc Peter Vance şi îți sunt profesor de educație fizică. Tu cum te numeşti? Întreabă politicos.
-Caitlin. Răspund scurt.
-Atât?
-Nu cred că vă interesează numele de familie. Îmi dau ochii peste cap.
-Ba da.
-Jones.
-Caitlin Jones. Interesant nume.
Okay.. de ce naiba zice asta? Şi de ce e aşa tânăr? Cum de măcar predă în şcoala asta?
-Am douăzeci şi doi de ani. Predau aici de un an. Sunt tânăr. Ştiu. Zâmbeşte nonşalant.
De parcă îmi pasă mie, doamne.
-Bine.
-Azi fetele vor juca volei. Băieții sunt deja afară pe terenul de fotbal.
-Eu nu joc. Zic rapid.
-Poftim? Întreabă Peter.
-Nu joc.
-Şi de ce mă rog frumos?
-Pentru ca nu vreau? Răspunsul meu sună mai mult ca o întrebare.
-Faci exact ca şi Bieber.
-Cine? Întreb nedumerită.
-Bieber. Justin Bieber.
-Cine mai e şi ăla? Spun, fără să realizez că am gândit cu voce tare.
-El. Îmi face semn spre uşa care se deschide şi şatenul cu ochii caramelizați îşi face aparația în încăpere.
Ce intrare spectaculoasă, unde se crede? În filme?
-Oh. E tot ceea ce zic.
-Bună ziua, Bieber! Îl salută Peter.
-Mda. Primeşte totuşi ca răspuns.
-Deci vei sta cu el pe bancă.
-P-poftim? Întreb buimacă de cap.
-Asta dacă nu vrei sa joci..
-Nu, mulțumesc. Îl întrerup.
Mă îndrept spre o bancă şi mă aşez. Nişte ochi mă scanează, şi pot să-mi dau seama ai cui sunt.
Aud nişte paşi, apoi cineva se aşează lângă mine.
-Hei. Spune încet.
-Mhm hei.
-Ne-am întâlnit mai devreme în curte şi m-ai cam lăsat fără moştenitori.
-De fapt ne-am întâlnit şi la dulapuri, şi da. Ştiu. Spun şi încep să râd.
-Foarte amuzant.
-Mda.
-Şi cum te numeşti? Nu ți-am reținut numele din sala de curs, şi nu am mai apucat să te întreb, de fapt nu mi-ai mai dat ocazia.
-Caitlin. Dar mi se spune Kate.
-Kate.. drăguț.
-Mersi Justin!
-Deja ai aflat cum mă cheamă? Spune el amuzat.
-Proful ăsta, Peter, îmi vorbea de tine adineauri. Am spus, zâmbind.
-Oh. Cred că e gay.
Nu mă pot abține să nu râd.
-Serios? Întreb printre râsete.
-Nu ştiu, posibil. Adică cine nu s-ar uita la aşa ceva? Face semn spre corpul lui.
-Ce modest eşti. Mormăi.
-Şi frumos. Adaugă el.
-Sigur..
-Nu crezi asta? Se uită uimit la mine.
-Ma laşi? Întreb enervată deja, iar.
-Uită-te la mine.
-Pentru?
-Nu ştiu. A dat din umeri.
Eu îmi întorc capul şi mă uit la el. Avea dreptate. Chiar e frumos. Are nişte ochi superbi, încojurați de gene lungi. Sunt exact ca şi caramelul. Are nişte buze rozalii perfecte şi..
Stai. NU. NU. NU. NU.
Stop!
Dintr-o dată, buzele lui le acoperă pe ale mele. Au gust de țigări şi mentă. E o combinație sexy, cred.
El mă trage mai aproape de el, iar eu îmi înfăşor brațul după gâtul lui. Nu ştiu de ce măcar fac asta. Parcă sunt vrajită de buzele lui.
Mă trezesc la el în poală, trăgându-l uşor de firele lungi de păr, şi muşcându-l de buza inferioară.
-Kate.. îl aud şoptind în timp ce-şi muta buzele pe gâtul meu.
Când îi simt dinții trăgând de pielea fragilă de pe gâtul meu, mă trezesc la realitate.
Mă ridic de pe el şi o iau la fugă spre ieşire, lăsându-l pe Justin confuz.
Asta nu e ceea ce mi-am dorit sa fac. Pur şi simplu nu m-am putut controla. Nu înseamnă nimic pentru mine acel sarut. Nimic.
-Kate! Îmi aud numele strigat, odată cu nişte paşi grăbiți în urma mea.
-Ce mai vrei Justin? Mă întorc brusc.
-De ce ai plecat aşa?
-Pentru că ți-am dat ce ți-ai dorit. Ai vrut să mă săruți. Acum poți să mă laşi în pace! Am spus hotărâtă.
-Stai stai. Cine a zis că vreau să te sărut? Începe el să râdă.
Serios? Îşi bate dracului joc de mine?
-Asta credeam, nu ştiu. Las-o baltă. Încep să râd şi eu încet.
-Bine. Asta am vrut la început, dar acum vreau altceva.
Se apropie de mine cu paşi mărunți, ceea ce mă face să-mi deschid gura în semn de uimire.
-Eşti nebun?! Țip eu.
-Cred că tu eşti. Nu vreau să .. ştii tu. Doamne. Mă gândeam să ieşim undeva când ai timp.
-Oh. Scuze. Nu ştiu la ce-mi stă gândul.
-Eşti cam perversă. Spune, un rânjet apărându-i pe față.
-Poftim?!
Ok. Chiar e nebun.
-Da. Felul în care mă trăgeai de par, şi cum îmi muşcai buza, mă înnebunea.
Se apropie şi mai mult. Ce ar trebui să fac? Sa fug? Nu cred că ăsta e răspunsul. De ce aş fugi? Doar nu vrea să mă violeze.
-Ok.. Spun, dar sună mai mult ca o întrebare.
-Ok? Chicoteşte el.
-Da..
-Aproape mă futeai acolo şi tu spui un simplu 'ok'? Se uită uimit.
-Ce ar trebui să spun? Mă agăț cu mâna de gâtul lui.
-Că mă iubeşti. Rânjeşte.
Eu ma înec cu aerul când îl aud ce spune, şi îl lovesc cu mâna liberă în stomac.
-Hei hei! Glumeam!
-Bine. Spun şi îmi îndepărtez mâna.
-De ce?
-Ce de ce?
-De ce ți-ai luat mâna? Chiar aş fi vrut să te mai sărut.
-Pune-ți pofta în cui Bieber!

--
-Pentru mâine aveți de pregătit un referat despre importanța activităților extraşcolare în viața unui elev. Ne spune profesoara de romană.
Doamne, ăştia dau teme din prima zi. Ce tâmpiți.
-De câte pagini? Întreabă o tipă blondă.
Serios? Nici două rânduri nu o să scriu la tâmpenia aia.
-Două. Da, două cred că sunt suficiente.
-Scrie naiba atât. Şoptesc eu.
-Poți repeta, domnişoară Jones? Mă întreabă doamna Walker.
-Nu. Răspund sec.
-Ridică-te în picioare şi uită-te la mine când îmi vorbeşti!
-Dar cine sunteți dumneavoastră? Mama?
-În biroul directoarei, acum! Urlă ea.
-Ok. Mă ridic plictisită din bancă, şi mă duc la cotoroanță în vizită. În vreo cinci minute sunt iar în fața uşii din lemn masiv, şi bat uşor.
-Intră! Aud de pe partea cealaltă, şi mă conformez.
-Buna ziuă! M-a trimis proas... doamna profesoară de română aici. Mă corectez rapid.
-Ce ai facut? Se uită plictisită la mine.
Stai calmă babo, că nici eu n-am chef de fața ta, dar asta e viața.
-Nu am vrut să repet ce am spus.
-Atât?
-Şi nu m-am ridicat în picioare când am vorbit cu ea.
-Asta-i tot?
-Ar trebui să mai fie? Mă încrunt eu.
-Credeam că vei face lucruri mai rele.
-Asta nici nu e rău. Nici măcar nu ştiu cum de îşi permite măcar să-mi vorbească aşa. Nu e mama mea!
-Exact la asta mă aşteptam. Primeşti detenție. Două ore. După şcoală. În sala 18.
-Şi dacă nu merg? Mă găsesc eu să întreb.
-Nu există aşa ceva! Vei veni! Şi în caz contrar, vei avea nota scăzută la purtare..
-Eh. O nimica toată. Ridic din umeri.
-... la nota 4. Continuă ea.
-Vă bateți dracului joc de mine?! Doar pentru două ore afurisite, nota scazută la 4?! Ce rahat de liceu e ăsta?! Ma răstesc eu la ea, trântindu-mi mâinile pe biroul ei.
-Unul în care elevii ca tine nu au ce căuta! Îmi zâmbeşte ea.
-La naiba cu şcoala asta, la naiba cu profesorii de aici, la naiba cu dumneavoastră! Vocea mea e mai ridicată decât întenționam să fie, dar ce a spus chiar mi-a pus capac.
Ies din încăpere şi mă duc direct la baie, deoarece tăieturile de la încheieturi au început să mă mănânce, şi cred că deja sângerează.
Când să intru pe uşă, o mâna mă prinde fix de răni.
-Auch. Spun trăgându-mi mâna.
-Ce ai pățit? Mă întreabă Justin.
-Nimic. Ocolesc subiectul. Nu vreau să ştie cine sunt de fapt.
-Arată-mi mâna. Spune serios.
-În niciun caz.
-Am spus să-mi arăți dracului mâna! Țipă el.
-Auzi dragule, nu mai ridica vocea la mine! Nu ai dreptul să faci asta! Nici nu mă cunoşti, şi nici eu nu te cunosc. Nu o sa fac ce zici tu! Crezi că dacă te-am lăsat să mă săruți, gata, ieşim în oraş şi porcării de genul? Nu, mulțumesc. Acel sărut nu a însemnat nimic!
-Doar vreau să văd. A spus calm.
-Nu trebuie! Răspund rapid.
El îmi ridică mâneca puloverului, iar tăieturile acoperite cu sânge îi fac ochii să se mărească de uimire.
-Ce dracu?! Urlă, iar.