My demon (I)- ÎN CURS DE REPUBLICARE-

25. Hospital

Mi-am luat inima în dinți, repetându-mi de nenumărate ori în gând "pot s-o fac!". Şi atunci a fost momentul.
Am fugit până am ajuns la finalul tunelului.
Am reuşit.
Am păşit în lumina orbitoare ce îmi oferea o senzație ciudată.
Am început să respir foarte greu şi să tremur necontrolat.
Am simțit o lovitură puternică în piept şi am deschis ochii brusc.
Încercam să respir tot aerul din cameră, însă era în zadar. Mă sufocam.
Strângeam materialul de pe locul unde eram îmtinsă în pumnii mei mici şi fără vlagă, încercând să rămân în viață.
Nu am să mă opresc. Am să trăiesc pentru a le arăta tuturor că pot. Pot să trăiesc în lumea asta infectă plină de gunoaie.
-Scoate-i tubul de oxigen!
-Dar nu va muri?
-Dacă o laşi aşa, se va sufoca!
-Nu poate să respire singură!
-E puternică, ştiu că poate! A intervenit cineva.
L-am auzit pe doctor şi pe asistentă.. apoi o voce masculină cunoscută.
Mi s-a scos tubul şi am început să respir puțin mai uşor. Am închis ochii, încercând să-mi controlez bătăile inimii.
M-am luptat cu moartea.
Dacă nu am murit acum, înseamnă că sunt aici cu un scop. Chiar dacă am vrut să mor, mi-am dat seama că nu merită. De ce s-o fac? De ce să fiu doar 'o altă fată care s-a sinucis', când pot fi 'fata care a luptat pentru viața ei'?
Nu, frate! Viața ne-a fost dată, nu să ne-o luăm.. ci ca să o traim. E simplu: joacă sau vei fi jucat.
De acum îi voi călca pe toți ce m-au rănit în picioare.
Îmi voi reveni, voi ieşi din spitalul ăsta nemernic şi le voi arăta cine e Caitlin Jones cu adevărat.
--
Mi-am deschis încet ochii, imaginea din fața mea fiind încă în ceață.
Mă dureau toate.
M-am uitat mai atentă în jur şi am observat că eram într-un salon de spital.
Coşmarul meu.
-Heii, te-ai trezit! M-a întâmpinat fratele meu cu un zâmbet cald.
-Credeai că scapi de mine, fratioare? Am zis amuzată.
-Nici nu aş fi vrut. Cum eşti?
-N-am absolut nimic. Sunt perfect bine. Pot să merg acasă şi chiar să-mi fac alergarea de dimineață.
A ridicat o spranceană la mine, ceea ce m-a determinat să las ironia de o parte.
-Ca dracu. Mă dor toate şi abia aştept să plec din locul ăsta mizerabil.
-Asta-i sora mea! A râs şi m-a sărutat pe frunte.
-De cât timp sunt aici? Cum am ajuns aici? Tata unde e? Când voi pleca?
-Uh, mai uşor, surioară! Păi de trei zile eşti aici..
-CE?!
-Da.. ai fost gen într-o moarte clinică sau comă sau ce o fi.. nu mă pricep. A spus, scărpindu-şi ceafa.
-Okay..
-Deci să continui. Federico parcă, aşa îl cheama? *am aprobat* Aşa, deci Federico a venit acasă la noi să te caute, spunând că i-ai trimis un mesaj. Tata era plecat şi încă e, într-o călătorie de afaceri. Eu nu-mi aminteam să te fi văzut sau auzit plecând, aşa că mi se părea suspect. A intrat în casă şi am aşteptat împreună să te întorci, însă nu ai dat niciun semn şi telefonul îl aveai închis. Am început să ne îngrijorăm, aşa că am căutat pe telefonul meu unde îți e localizată maşina, deoarece mereu ai gps-ul pornit. Am văzut că erai în afara New York-ului, într-un sat cu un nume ciudat. Am sunat la poliție, şi până la urmă te-au găsit rănita şi inconştientă la volan, cu capota toată dezmembrată. Nenorocitul care te-a lovit a plecat imediat, sper să-l găsească cât de curând ca să-l omor în bătaie.
-E ok, Derek. Sunt bine acum!
-Tu chiar eăti proastă, Kate?! Ai fost inconştientă şi te-ai luptat cu moartea timp de trei zile, şi tu ai impresia că eu voi sta aşa?! Înseamnă că nu mă cunoşti suficient de bine!
-Derek, dacă eu sunt ok cu asta, nu văd care e problema. Asta e, eram în stare de ebrietate.
-Ştiu, dar vreau să aflu şi motivul din spatele micii tale "aventuri pe viață şi moarte".
-Păi.. nu e nimic important. Am avut chef să beau, şi am băut cam mult. Nu am fost conştientă că nu e bine să conduc aşa, şi cam atât.
-Mai lucrează la capitolul 'minciună', deoarece nu te pricepi deloc. Vreau adevărul.
-Pai.. doar.. Justin.. Eu doar i-am spus ce simt pentru el. El nu simte la fel şi m-am simțit puțin respinsă.
-Wow, wow, stai o clipă. Îți place Bieber? S-a uitat uimit şi confuz în acelaşi timp.
-Da, ce e aşa mare brânză? Crezi că eu am vrut să fie aşa?
-Nu, niciodată nu e cum vrem noi. Cam trist. Şi totusi, de ce nu e reciprocă treabă? Adică uită-te la tine! Tipul ori e orb ori e prost. Dacă n-ai fi fost sora mea, eram toată ziua după tine!
-Eşti un idiot! L-am lovit cu pumnul în umăr.
-Mai uşor, păstrează-ți forțele şi fă-te bine, dacă vrei să ieşi cât mai repede din spital.
-Haha. Na, păi.. el nu are inimă, pentru că e un demon. Am mimat ghilimelele în aer.
-Interesant. Cam dus cu pluta băiatul ăsta, sincer.
-Mie-mi spui? Am chicotit.
-Mda. Na, hai, odihneşte-te. Eu mă duc până acasă să-ți aduc nişte haine de schimb, şi când mă întorc am să-ți aduc nişte mâncare. Ce preferi?
-Orice. Dacă se poate de la Mc Donnald's, te rogg! Am făcut fața de cățeluş plouat.
-Bine, bine. Hai, noapte bună!
-Paa!
A ieşit din salon, lăsându-mă iar singură.
Am analizat mai bine încăperea, până m-am plictisit şi am căzut într-un somn adânc.
--
-Kate!
-Kate!
-Kate!!
-Hmm?
-Hai, trezirea! Ți-am adus mâncarea!
-Îhâmm..
-Dacă nu te trezeşti acum, îl sun pe Justin să vină aici!
-Sunt treazăăă! Am sărit ca arsă din şezut, iar Derek a început să râdă de reacția mea.
-Prostule!
-Eh, haide, mănâncă!
-Mulțumesc!
-N-ai pentru ce! M-a sărutat scurt pe frunte.
După ce am mâncat, am aflat că am voie să ies în curtea spitalului, unde este un parc, deoarece am nevoie de aer curat.
Abia acum am obsevat că eram îmbrăcată în halatul acela tipic alb. Bleah!
Mi-am tras pe mineo pereche de blugi negri tăiați în genunchi, un tricou larg negru, un hanorac vişiniu şi obişnuiții mei tenişi negri.
Părul mi l-am prins într-un coc dezordonat, apoi am fost până la baie să mă spăl pe față, înainte să ies pe uşa spitalului.
Fratele meu m-a însoțit, fiind încă nesigur de însănătoşirea mea.
Am coborât scările prăfuite din ciment, ajungând la o uşă mare din lemn masiv.
Derek a deschis-o, lăsând lumina să "mă orbească". Mici fiori mi-au traversat coloana, când am făcut din nou contact cu aerul rece al unui început de iarnă.
Am păşit temătoare pe cărarea ce ducea la o grădina de flori.
M-am aşezat pe o băncuță şi am privit atentă la detaliile din jur. Ceva era diferit, ceva s-a schimbat.
Florile îmi aduceau aminte de ceva, însă nu îmi pot da seama ce e acel ceva.
-Hei, eşti bine? M-a întrebat Derek, fiind lângă mine pe bancă.
Şi-a aşezat mâna pe umărul meu şi mi l-a strâns uşor, văzând că nu reacționez.
-Putem să ne întoarcem dacă vrei. A continuat.
-Nu, e ok! Sunt bine.
Eram prină în amintiri vagi. Îmi aminteam părți mici dintr-o conversație ciudată între două persoane.
Am oftat în înfrângere. Nu-mi pot aminti, nu azi.
--
Ne-am întors înapoi în salon, deoarece vremea s-a înrăutățit şi nu aveam chef de o răceală fix acum. Nici eu, nici Derek.
Restul zilei mi l-am irosit pe telefon, dormind şi citind o carte destul de interesantă "Legenda" de Marie Lue.
Ajunsesem la partea când June şi Day erau pe cale să se sărute pentru a doua oară, când am auzit o bătaie în uşă. O asistentă mică de statură şi slăbuță a intrat în încăpere, pregătindu-mi nişte medicamente.
-Dacă vei avea grijă de tine, mâine poți pleca acasă.
-Serios? Am spus fericită.
În sfârşit. Credeam că voi fi ținută aici luni, poate chiar ani. [Wtf, Kate =))))]
-Da, şi apropo, ai un vizitator. După ce îți iei medicamentele, îl poți primi, în caz că vrei.
-Desigur.
După cinci minute, asistenta a terminat ce a avut de făcut, lăsându-mă singură, aşteptând ca persoana respectivă să apară.
O bătaie slabă în lemnul uşii s-a auzit, apoi mânerul s-a mişcat, iar uşa s-a deschis, pe ea intrând..