My demon (I)- ÎN CURS DE REPUBLICARE-

Prologue

" Ştii bine că mie poți să-mi spui orice , Caitlin. "
" Şi tu ştii bine că ți-am repetat de nenumărate ori să nu mai încerci să-i iei locul mamei! "
" Nu încerc să fac asta. Dar din moment ce mama ta nu mai e aici, eu am grijă de tine. Şi consider că ar trebui să ştiu ce face fiica mea şi pe unde umblă. "
" Mai puțin şi voi pleca din casa asta. Abia aştept. "
Am urcat scările care duceau spre camera mea trântind uşa. M-am îndreptat spre dulap, de unde am scos o sticlă de wiskey .. Începând să beau în încercarea de a uita una din obişnuitele certuri cu tata.

Cred că ar trebui să mă prezint. So.. hello. Sunt Caitlin Jones şi am 17 ani. Locuiesc în New York, unde m-am mutat acum 2 săptămâni. Încerc să mă acomodez cu această casă, cât şi cu noul liceu . Nu e tocmai uşor să fii eleva nouă. Toți te iau la întrebări, se uită ciudat la tine.. Încearcă să te analizeze îndeajuns de bine, cât să-ți găsească anumite defecte, ca mai apoi să îşi bată joc de tine într-un fel atât de josnic. Nu e prima oară când mă mut într-un alt oraş. În ultimele opt luni, tatăl meu ne-a cărat pe mine şi pe Derek- fratele meu mai mare (nouăsprezece ani)- în diferite oraşe.. din cauza mamei care ne-a părăsit. Definitiv. De fapt nu pot da vina pe ea. El tot insinuează că suferă după ea, şi că n-o poate uita. Dar la sfârşitul zilei doar el ştie câte sticle de alcool bea şi cu câte femei îşi face de cap.
Într-adevar, bătrânețea nu i se citeşte pe față, şi la cei patruzeci şi cinci de ani ai lui, încă se ține bine şi arată de treizeci.
Moartea mamei a fost dureroasă şi încă e . Nu e tot una să creşti fără mamă, chiar dacă am şaptesprezece ani, nu înseamnă că nu aveam nevoie de ea . Înafară de prieteni, nu am cui să-i spun ceea ce mi se întâmplă . Simt că tata încearcă să o înlocuiască, deşi neagă acest lucru . Oricum nu va reuşi.. mama e mama şi punct. Niciodată, nimeni, nu o va putea înlocui. Firea ei sensibilă şi blândă, sfaturile grozave, caracterul şi personalitatea ei sunt unice.
Să revenim la mine.. Sunt o fire destul de sensibilă -aici pot spune că-i semăn mamei- , dar totuşi sunt rebela. Nu am fost din totdeauna aşa, doar că lucrurile prin care am fost nevoită să trec m-au schimbat îndeajuns de mult, încât pot spune că am devenit ceea ce nu-mi doream nici în ruptul capului: versiunea întunecată, sumbră a mea.
Noua culoare care mă caracterizează e negrul. Sufletul meu e mult mai pustiu acum, fiind încărcat cu agonie şi dispreț pentru absolut orice. Nu am avut nicio relație serioasă, şi nici nu vreau. Mă simt incapabilă să iubesc pe cineva în felul ăla. Prefer aventurile de scurtă durată, care nu necesită implicarea a niciunui sentiment. Poate mă comport aşa din cauza faptului că mie încă nu mi-a apărut în cale "băiatul potrivit" care să-mi deschidă inima, ci am dat doar de bădărani nesimtiți, care faceau tot posibilul să-ți deschidă picioarele. Nu cred in dragoste, şi nicidecum în cea adevărată. Asta se întamplă doar în poveşti, sau noi ne inventăm propriul basm în care vine Făt Frumos pe un cal alb. Trăim într-o minciună, sau în lucruri create de mintea noastră însetată de fericire.
Eu mă consider o ciudată, deoarece în timpul zilei sunt foarte fericită şi aş putea să le fac față tuturor neghiobilor care încearcă să-mi ruineze viața , dar uneori seara, amintirile cu mama îmi năvălesc mintea şi mă înmoi total . Ea e punctul meu sensibil . Plâng mereu când văd poze cu ea sau când îmi aduc aminte de cât de minunată a fost.
Sper să nu mă judecați pentru felul în care mă comport, felul în care decid să trăiesc.
Aceasta este povestea mea, şi sper din tot sufletul să vă placă.

                                     Lectură plăcută!