My demon (I)- ÎN CURS DE REPUBLICARE-

24. Where I am?

În sfârşit nu mai simțeam nimic. Presupun că sufletul mi-a părăsit corpul deja. Îmi pare rău, totuşi, de cei pe care i-am lăsat în urmă. Tata probabil va fi distrus, la fel şi Derek. Dar sunt prea egoistă şi mă gândesc doar la mine. La cum m-am simțit eu. Acum am plecat, şi nu mă voi mai întoarce.
Poate aşa e mai bine pentru toți.
Dar stai o clipă, unde mă aflu?!
Am deschis ochii şi m-am uitat în jur. Eram într-o gradină minunată, plină cu flori multicolore.
M-am ridicat şi mi-am lăsat privirea să cadă în jos la iarba verde şi mătăsoasă, apoi la îmbrăcămintea mea. Eram într-o rochie bleu cu imprimeu floral, fără niciun fel de încălțăminte.
Am păşit în față pentru a cerceta locul. Era un paradis. Mirosul îmbietor al naturii îmi gâdila nările, în timp ce vântul adia uşor, mişcându-mi părul castaniu.
Am crezut că leşin, când de după trunchiul unui copac a ieşit ființa care mi-a dat naştere.
Era într-o rochie de un alb imaculat, desculță şi cu fața senină.
Aceeaşi femeie deosebit de frumoasă, cu ochii caprui şi părul negru ca abanosul. Aceeaşi privire blândă şi caldă care te înveseleşte. Acelaşi zâmbet perfect. Aceleaşi gene incredibil de lungi.
Am simțit cum lacrimile mi-au părăsit ochii şi am luat-o la fugă spre ea.

Ea şi-a deschis brațele, îmbrățişându-mă strâns.
Mi-a luat fața în palme şi mi-a analizat chipul, eu făcând la fel.
Nimic nu era schimbat la ea. Doar faptul că acum avea fața mai luminată, emanând doar pozitivitate.
-Mamă?
-Da, draga mea, eu sunt.
-Mi-ai lipsit atât de mult!
-Şi tu, Caitlin! A spus, sărutându-mă pe frunte. Dar.. ce faci aici?
-Nu ştiu, am avut un accident şi am ajuns în locul ăsta. Nu-mi amintesc mare lucru.
-Nu e bine! Spune tristă.
-Poftim?!
-Locul tău nu e aici.
-De ce? Cum adică? M-am uitat confuză la ea.
-Tu trebuie să te întorci, scumpo!
-Unde? Mă încrunt.
-Acasă. Răspunde blând.
-Dar vreau să rămân aici cu tine!
-Nu, Caitlin, locul tău e pe pământ alături de tatăl şi fratele tău! Cineva te iubeşte cu adevărat acolo.
-Cine?
-Un baiat foarte important pentru tine.
-Îmi poți spune numele lui? Am spus curioasă.
-Desigur, este..
Şi apoi totul s-a făcut negru.
-Mamă! Am strigat.
-Mamă, unde eşti?! Trebuie să-mi spui!
-Te rog, vino înapoi! Am nevoie de tine! Am început iar să plâng.
-Te iubesc, mamă! Te rog să te întorci! Nu pot să trăiesc fără tine! Nu mai pot suporta să te pierd iar!
M-am aruncat pe jos începând să plâng isteric.
Aveam nevoie nespus de mult de ea.
În minte mi-au venit vagi momente petrecute cu ea din copilarie.

Acum 12 ani:

"-Maaami, maami, m-am lovit. Am început să plâng.
-Pai ce ai făcut, scumpo?
-Am căzut de pe bicicletă şi am făcut buba.. mă doare tare rău. M-am uitat îndurerată la ea.
-Haide aici să văd! Răspunde dulce.
Mi-a ridicat mânuța fragilă, iar ea s-a uitat atentă la zgârietura de pe cot. Mi-a curățat-o cu puțină apă, mi-a pus nişte cremă, apoi mi-a lăsat un mic pupic pe frunte.
-Te mai doare?
-Nu, acum e mai bine! Am spus, ştergându-mi lacrimile.
-Vezi tu, draga mea, aşa e şi în viață. Uneori mai şi "cazi", însă trebuie să te ridici şi să continui să mergi drept înainte.
-Serios? Am întrebat, ochii mărindu-mi-se de uimire.
-Da, Caitlin! Şi tu eşti o luptătoare. Vei fi aşa de puternică pe viitor, încât nimeni nu te va putea răni. Şi dacă o va face, tu îți vei arăta latura dură, nu cea sensibilă. Îi vei întoarce "favoarea" acelei persoane, făcând-o să simtă exact ce ai simțit tu.
-De unde ştii asta, mami?
-Aşa ai fost de mică. Se vede clar în ochii tăi. Eşti specială, Caitlin! Nu uita asta!"

Acum 10 ani:

"-De azi, scumpo, vei merge la şcoală şi vei învăța să scrii, să citeşti şi multe alte lucruri.
-Dar nu vreau la şcoală. Vreau să rămân cu tine acasă, mami!
-Nu se poate, Caitlin! Dacă o iubeşti pe mami, o vei asculta. Ia spune, o iubeşti pe mami?
-Da, foarte mult!!
-Bravo, fetița mea, şi mama te iubeşte foarte foarte foarte foarte mult!"

Acum 5 ani:

"-Mami!
-Pleacă, Caitlin, te rog!
-Mami, ce s-a întamplat cu tine?
Am rămas şocată, când am văzut că respiră foarte greu.
-Scumpo, eu nu voi mai fi.. şi tu.. doar ai grijă de casă..
-Ce?! Mami, ce tot vorbeşti acolo?!
-Voi pleca..
-Unde?!
-Departe..
-Am nevoie de detalii. Ce se petrece? Spun disperată.
-Departe de locul ăsta, undeva unde totul e frumos.
-Mami, te rog, nu! Te iubesc, nu mă lăsa!
-Nu se poate. Te iubesc enorm! Nu uita, eşti puternică şi specială!
-Mami..
-Promite-mi că nu vei uita!
-Promit.. dar..
-Te iube..s..c d..r..a..g..a..m..e..a..
-MAMIIIIIIII!!!!!!!"

Prezent:

-Daca mă auzi, mamă.. să ştii că nu am uitat! Am spus deja secată de lacrimi.
Dintr-o dată am auzit nişte voci neclare.
-Lasă-mă să o vad! A țipat o voce masculină.
-În niciun caz! Din vina ta e în starea asta! Pleacă în momentul ăsta, sau voi chema personalul spitalului!
-Tu nu întelegi, nu?! Nu i-am făcut nimic! Vreau doar să o văd!
-Doar rudele au voie să o viziteze, îmi pare rău.
-Şi tu ce eşti? Cumva fratele ei, şi nu ştiam? A râs aceeaăi persoană.
-Sunt iubitul ei!
-Şi eu sunt Batman, bună gluma!
-Nu era o glumă. Înainte să aibă loc accidentul, ea mi-a trimis un mesaj în care spunea că pe mine mă alege. Cu mine vrea să fie. Am câştigat. Tu ai pierdut-o!
Despre cine vorbeau?! Cum poate o persoana să fie comparată cu un obiect?! Ce nemernici.
-Nu, nu se poate fie adevărat! Ea mă place. Mi-a spus.
-Ai profitat în tot acest timp de ea. Ai distrus-o! Şi acum vii şi spui că nu poate fi adevărat?! Ea are nevoie de iubire, idiotule! Nu de lacrimi ai tristețe! Când şi-a deschis şi ea inima în fața cuiva, adică în fața ta, în fața unui nimic ca tine, tu te-ai folosit acest lucru. Pleacă, şi las-o în pace pentru totdeauna. Nu meriți nici măcar să te mai salute! Ți-a oferit prea multe şi tu doar ai profitat..
-Taci în momentul ăsta, sau pumnul meu va face cunoştință cu fața ta! Nu ştii nimic din ce s-a întâmplat între noi, aşa că nu mai comenta. Acum plec, dar data viitoare tu vei fi cel care va pleca. Îți jur.

Atât a fost conversația. Apoi un sunet puternic s-a auzit. Părea a fi o uşă trântită.
Trebuie să plec de aici. Totul în jur e negru ăi sinistru. Ìmi era frică de întuneric încă din copilărie.
Am văzut o sursă de lumină în față, la o distanță enormă.
Am început să fug în acea direcție, însă parcă stăteam pe loc.
Lacrimile mi-au invadat obrajii, dându-mi seama că nu am nicio scăpare. Eram blocată între lumină şi întuneric.
Dar apoi, mi-am amintit de ce mi-a spus mama.
Sunt o persoană puternică şi luptătoare. Trebuie să lupt pentru ce-mi doresc cu adevărat. Şi asta îmi doresc acum:
Să scap.