Dragostea invinge intotdeauna!

Capitolul 27: Dusmanul misterios

"... imediat eu si Nath coboram ingrijorati. Privelisea din curtea casei ne ingrozeste.."

Prietenii nostri sunt inconstienti intr-o imensa balta de sange. Eu incerc din rasputeri sa imi stapanesc instinctele de vampir, cautandu-l din priviri pe micutul Edan, care, spre disperarea mea nu e nicaieri. Nici mirosul nu i-l pot simti, caci e acoperit de mirosul sangelui proaspat. Cand fac cativa pasi spre prietenii mei, un imens varcolac sare in fata mea. Ma priveste in ochi, incercand sa ma intimideze, insa nu reuseste. Cand e vorba de persoanele dragi mie, niciun monstru nu ma poate opri. Continui sa il privesc, acei ochi fiindu-mi cunoscuti. Yonna.. Ea e. As recunoaste-o dintr-o mie. Ma incrunt, apoi tip nervoasa:

- Stiu cine esti! Yonna, de ce faci una ca asta?!

- Alexis.. Nu noi am facut-o, iti jur. Te rog, pleaca. O sa rezolvam noi.

- Care "noi"? Haita ta e vinovata!

- Eu si Katy. E varcolac, a fost transformata recent. Si inca ceva: nu e vina haitei mele! Nu iti pot spune cine planuiesce asta.

- De ce te-am crede? intreaba Nath, facandu-si aparitia in forma sa de demon.

- Alexis, te rog.. 

Acestea sunt ultimele sale cuvinte, caci cativa membri ai haitei apar din spatele ei, incercuindu-ne pe mine si Nath. Noi ne luam pozitia de atac, insa dusmanii nostri doar pleaca. Alerg spre ei, ajungand rapid in fata lor. Nu il vad pe Edan intre ei, asta ingrijirandu-ma si mai mult. 

- Unde imi e copilul?! strig la ei revoltata.

- La sefu'. E o persoana cunoscuta tie, domnisoara Alexis, imi spune seful haitei calm.

- Adrian.. Spune-mi cine e seful! Tu, marele alpha te lasi condus de cineva?! ma rastesc eu la el.

- Alexis.. Crede-ma, nu ai intelege. Nu noi am vrut sa iti ranim amicii. Si Edan e bine, nu iti face griji.

Eu fug plangand, impiedicandu-ma la un moment dat de ceva din drumul meu, fiind total neatenta pe unde merg. In acel moment doua brate puternice ma prind, astfel  corpul meu nefacand contact cu solul. Imi recunosc imediat salvatorul. Ma ghemuiesc la pieptul sau, el privindu-ma confuz. Ochii sai negri ma analizeaza, eu privindu-i cu tristete. Intr-un final, ma intreaba dezorientat:

- Ce s-a intamplat, iubito? 

- Pai, nu haita Yonnei a pus la punct acest plan, ci un alt om. Iar Edan e la aceasta persoana, din cate mi-au spus ei. Dar ceilalti? Sunt bine?

- Da, sunt la spital. Dani si Sophie nu au fost ranite prea grav, o sa fie externate in cateva zile. Ranile lui Cata si ale lui Robbby sunt mai grave, insa doctorii au spus ca o sa iasa din spital in cateva saptamani, fiindca ei au pierdut cea mai cantitate de sange dintre toti, imi explica el calm.

- Pai si copiii lor? Au fost si ei rapiti? intreb eu speriata.

- Nu, cand a inceput atacul, Yonna i-a dus in casa si ei sunt in acest moment tot acasa, cu o matusa de-a mea.

Dupa aceasta discutie, plecam direct la spital, eu vrand sa imi vad prietenii. Cand ajungem acolo, sunt placut surprinsa sa vad ca toti sunt mai bine. Doctorii imi mai explica situatia lor inca odata, apoi eu si Nath hotaram sa mergem acasa. Numai un lucru imi sta acum in minte: ce face micutul meu acum. Oare e bine? Sper din suflet sa nu pateasca ceva rau. Mii de ganduri imi inunda mintea, eu nefiind atenta la ce se intampla in jurul meu. Dupa ceva timp in care sunt pierduta in ganduri, o voce ma trezeste la realitate. E chiar Nath, tinand in mana un platou cu mancare. 

- Hai, mananca ceva, ma indeamna el intinzandu-mi platoul cu mancare.

- Cum as putea sa mananc? Sunt extrem de ingrijorata, nu am stare, ii raspund eu.

El, vazandu-ma nelinisita, lasa mancarea, apoi ma ia in brate. Gestul sau ma face sa fiu mai linistita si in acelasi timp ma face sa ma simt iubita si protejata. Doar el stie sa imi faca bine, el e fericirea mea. In acest moment, nu m-ar fi putut calma vreo alta persoana. Stam imbratisati, niciunul nespunand niciun cuvant ore intregi. Pana la urma, mi se face foame, asa ca iau platoul cu mancare si incep sa mananc. 

- Trebuia sa te tin in brate cateva ore ca sa mananci? intreaba el zambind.

- Nu poti spune ca nu ti-a placut, ii raspund eu incercand sa zambesc.

- Corect. Ador sa te tin in brate, asta ne face bine si tie, dar si mie. Nu iti mai fa griji, ..

- Va fi bine, spun eu, terminandu-i propozitia. 

In acest moment chiar cred ca va fi totul bine, el mi-a dat incredere. Am mai spus-o de multe ori, dar chiar il iubesc pe omul asta. Nu imi pot imagina viata mea fara el, unde as fi fost in acest moment daca el nu aparea. Parca traiesc un vis, un vis care uneori se preschimba in cosmar, dar el il face din nou un vis frumos. Doar el e capabil de asta.. Dar tot ma framanta o intrebare: cine mi-a rapit micutul? 

Capitolul a venit cam tarziu, stiu. Sper ca nu v-ati suparat, l-am postat cand am putut. Cine credeti voi ca l-a rapit pe Edan, folosindu-se de haita Yonnei? (sunt curioasa sa vad cati dintre voi o sa raspunda si cam ce idei aveti). P.S Va multumesc ca cititi, pentru voturi, stiti ca inseamna mult pentru mine, am mai zis-o. Va pupicesc dulce. :)