Voiam să vă anunț că mai am 13 capitole și termin cartea. Nu vreau să vă panicați, o să încerc să le fac cât mai lungi.
O să existe și o carte a doua, tot cu 40 de capitole. Am vrut o carte Daddy în care să nu existe numai șcene dintr-acelea, așa că am vrut o poveste, nu niște șcene fără sens toată cartea.
Să nu uitați de părere! Ly all
Băiatul brunet se făcuse palid la față, privindu-mă ca pe o stafie.
-Sara, scumpo, te-a lovit sarcasmul așa de dimineață? Femeia șatenă a încercat să facă o glumă, dar mai mult mă speria faptul că îmi spunea "scumpo".
-Cine naiba sunteți și de unde îmi știți numele?! Unde mă aflu?
Am țipat speriată și am fugit spre fereastră. Afară ploua încet și cerul era gri.
Liam, cred, veni spre mine în timp ce mă privea speriat.
-Iubito, nu îți amintești de mine? A șoptit, atingându-mi mâna discret.
Mi-am îndepărtat mâna și i-am privit ochii căprui, extrem de frumoși. Am simțit un fior în tot corpul și m-am dat un pas în spate.
Ochii aceia îmi păreau vag cunoscuți. L-am privit adânc, încercând din răsputeri să îmi amintesc măcar o frântură. Nup, nimic, nu știam nici măcar cum mă cheamă, nici cum arătam, nici câți ani aveam..nimic.
-Nu...am șoptit înapoi și mi-am lăsat capul în jos.
Mi-am dat seama că mă chema Sara, pentru că așa îmi spusese femeia care mă privea îngrijorată.
-Poți să îmi spui măcar câți ani am și unde mă aflu? L-am privit jenată, dar el să făcuse și mai palid la față. Ești bine? Am adăugat.
-Um..da..da, ăm,ai șaptișpe ani și locuiești în casa asta, în Londra cu mine și mama ta.
Am căscat ochii și l-am privit ironic.
-Tu ești tatăl meu? Câți ani aveai când m-ai făcut? Cinci?
Am văzut o urmă de zămbet pe fața lui, dar a dat negativ din cap.
-Sunt tatăl tău vitreg, iar femeia din bucătărie e mama ta naturală.
Am dat aprobator din cap și am zâmbit.
-Ei, bine, mama, are gusturi bunicele.
A zâmbit trist și și-a adâncit privirea în a mea.
-Unde găsesc și eu o oglindă?
Și-a mărit ochii și am văzut cum a început să tremure, lacrimi formându-se în ochii lui.
-Drept î-în f-față, pe stâ-ânga. Se bâlbâia și mă privea cu regret.
De ce o fi așa emotiv? Nu i-am făcut nimic.
M-am studiat atent în fața oglinzii. Aveam păr lung, drept și brunet, lipisit de strălucire, ochiii de un căprui închis și niște sprâncene groase și dese. Nasul era mic, și buzele erau pline, fără culoare. Eram mică și slabă. Păream a fi o fată normală.
M-am reîntors în bucătărie și m-am așezat la masă.
-Așadar..ăm..mamă, ce zi e astăzi? Și cât e ceasul? Dar anul și luna poți să mi le spui?
Mama mă privi speriată, într-un mod ciudat, și învârti în ceva ce părea a fi o saladă de fructe.
-Duminică, 16 noiembrie, ora unșpe fără douăzeci, 2015. De ce mă întrebi? Aah, vrei și miere sau frișcă la salată?
-Doar întrebam, eu nu îmi mai amintesc. Și nu, nu vreau deloc mâncare, nu mi-e foame.
-Insist.
-Bine, poate puțină miere.
A dat aprobator din cap și a turnat lichidul auriu peste fructele proaspăt tăiate.
Liam s-a așezat lângă mine, privind în gol.
-Cum o cheamă pe mama? Am întrebat șoptit, fără să mă audă femeia șatenă care îmi era mamă.
-Kate.. Mi-a răspuns încet și răgușit, de parcă ar fi plâns.
-Oh..
-Poftim, scumpo, să ai poftă. Liam, dragule, pot să vorbesc ceva cu tine, între patru ochi?
Liam a dat ușor din cap și s-a dat jos de pe scaun, urmând-o pe mama. Vreau să știu totul despre mine, de unde sunt, dacă am frați sau surori, dacă am un tată biologic, vreau să îmi amintesc, dar totuși nu pot.La liceu mă duc? Am note bune? Am prieteni? Sunt populară sau sunt o fată din umbră?
Am mușcat dintr-o căpșună îmbibată în miere și am simțit gustul delicios învăluindu-mi simțurile.
Tata a lăsat-o pe mama de a ajuns la tânărul acesta frumos și sensibil? Se purta urât cu ea?
Vreau toate răspunsurile la aceste întrebări, dar cine să mi le spună? Decât eu. Doar că nu pot să îmi amintesc nimic. Am simțit niște lacrimi curgându-mi pe obraji, dar le-am înlăturat rapid.
După câteva zeci de minute, eu încă învârteam niște kiwi și pepene galben în bol, când mama și Liam apărură din nou în bucătărie.
Mama avea obrajii umezi și ochii roșii iar Liam părea furios.
-Hei, ce s-a întâmplat?
Liam s-a uitat atent la mine, lipisit de vreo emoție, pe când mama avea o privire îndurerată.
Îmi este destul de greu să mă acomodez spunându-le așa.
-Nu, scumpo, totul este ok. Să te duci să te îmbraci, mergem la doctor.
Oh, super. Probabil o să mă îndoape cu pastile care "o să îmi aducă amintirile înapoi".
M-am ridicat de pe scaun și am aruncat bolul în chiuvetă. Am urcat înapoi pe unde am venit și am trântit ușa în urma mea, lăsând hohotele de plâns să iasă din mine.
*
Am intrat pe ușa albă și mare a spitalului și l-am urmat pe Liam spre cabinet.
Am urcat în lift, cu mama pe urmele noastre, și am coborât la etajul trei.
În fața noastră era un rând de scaune crem, în fața unei uși albe, cu o plăcuță mare inscripționată cu numele "Dr. Michael Funke", gri.
M-am așezat pe un scaun din dreapta ușii și i-am privit pe Kate și Liam. Liam își menținea privirea neutră, iar Kate plângea.
Mi se rupea sufletul să o văd așa, dar nu puteam face nimic ca să o liniștesc sau să o înveselesc. Eventual să îmi aduc aminte tot, dar asta era ceva de neîchipuit în momentul de față.
Ușa mare se deschise, lăsând la iveală un om zâmbăreț, brunet și înalt.
Liam parcă se trezi din transă și privi țintă spre omul din fața noastră.
-Payne? Liam Payne?
Ce nume melodios, Liam Payne...
-Da, eu sunt. Doctorul a făcut o mișcare din cap, iar Kate și Liam s-au îndreptat spre salon. M-am ridicat și am intrat curioasă.
-Domnișoară? Dumneavoastră sunteți, Sara, așa-i?
-Din câte îmi amintesc.
Dr.Funke chicoti, și puteam să jur că am văzut o urmă de zâmbet și pe fața lui Kate.
-Bun, ce s-a întâmplat, cum și-a pierdut memoria? Kate l-a privit urâcios pe Liam, iar el s-a scărpinat stânjenit la ceafă.
-Păăi..a căzut în apă, la plajă și cred că s-a lovit de ceva, având în vedere că sângera când am scos-o.
Kate și-a strâns ochii.
-Oh, înțeleg. Doctorul a notat ceva și apoi m-a privit atent.
-Hai să vedem.
M-a pus în fața unui aparat ciudat și el se așeză în fața a ceea ce părea a fi un computer.
După aproape un sfert de oră de studiat, zâmbi.
-Am două vești. Din păcate există și una rea. Cu care vreți să încep?
-Cea bună.
-Cea rea.
Spuseră amândoi în același timp.
-Cu cea bună, am mormăit.
-Domnișoara suferă de o amnezie temporară, dar aceasta nu va trece așa repede dacă nu este internată într-un centru special pentru așa. Acolo îi ajută să facă niște exerciții pentru minte. În cel puțin o lună își v-a aminti jumătate din câte știa înainte.
Nu uitați de părere! Ly
