Secretele ucid : Origini

Evadare

 Brown tranti telefonul pe noptiera, cobori cu atentie din pat si se indrepta spre iesirea din salon. Pe holurile spitalului „bantuiau” cateva asistente, care mergeau alene, pe chipul lor fiind vizibila dorinta de a nu ajunge la destinatie. Detectivul urmari cu privirea cateva asistente. Pentru a-si face rost de haine, avea nevoie sa gaseasca o asistenta, care sa-i inghita minciuna. Stand cu spatele lipit de perete, si plimbandu-si privirea dintr-o parte in alta a culoarului, observa o figura cunoscuta. Era asistenta care avusese grija de Emma, cand fusese internata in spital. Nu schimbase mai mult de doua vorbe cu ea, dar spera ca va putea sa o pacaleasca. Brown inainta spre femeie. Isi drese vocea si zise:

-          Ma scuzati, domnisoara. Femeia se intoarse si dupa expresia fetei, se vazu ca isi amintise de el.

-          Da.

-          Cred ca stiti cine sunt...

-          Da, da , v-am recunoscut! Ce s-a intamplat?

-          Am avut o mica problema, si am fost internat pentru o scurta perioada. Iar acum am primit biletul de externare. Sunteti atat de draguta, incat sa-mi aduceti hainele, pentru a putea pleca? Am foarte multa treaba, stiti...

-          A, da! Sunteti detectiv. Pe chipul femeii aparu un zambet ce aducea a melancolie. Stiti, si eu am vrut sa ma fac detectiv, dar tatal meu nu a fost de acord. El a tinut neaparat sa intru la Medicina, si eu... detectivul simti ca isi pierde rabdarea. Nu-i venea sa creada! El o rugase sa-i aduca hainele, si ea incepuse sa-i povesteasca despre viata ei. Trebuia s-o intrerupa, pana nu il vedea cineva, ca iesise din salon. Domnisoara, va rog, puteti sa va duceti, sa-mi aduceti...

-          Da, da, ma scuzati! Cateodata ma cam ia valul. Dar, de cine ati fost tratat?

-          De doctorita Bloom. Chiar ea mi-a dat voie sa plec. Acum, puteti...

-          Da, da, vin imediat. In ce salon?

-          19.

Si asistenta pleca.Brown se intoarse in camera. Se aseza pe pat, gandindu-se la ce ar putea zice colegii lui de la sectie daca l-ar vedea, in aceasta situatie. Mintind o asistenta, fugind  din spital, asa cum fuge un criminal de la locul crimei. „Criminal...” isi spuse in gand. Amintirile din noaptea ce abia trecuse, ii reveneau in minte. Se duse la fereastra. Nu-si putea da seama, daca acele momente fusesera reale sau si le imaginase el. Daca Jane Gilbert fusese langa el, sau doar amintirea sa, ii veghease somnul.  O multime de intrebari, si niciun raspuns.

Usa se deschise si asistenta aparu cu hainele frumos impachetate. Brown se repezi inspre ea si i le lua. Se indrepta spre toaleta, cand isi daduse seama ca femeia nu plecase din camera. Se intoarse cu fata la ea. Detectivul stia ce vroia. Dar el nu avea niciun ban. Probabil Scott ii luase portofelul, probabil si-l pierduse. Lasa hainele pe pat, se duse la femeie, ii stranse, cat de calduros putuse, mana si ii multumi, apoi o ruga sa-l lase singur. Asistenta ramase perplexa. Intr-un final, nu mai avu ce face si pleca.

Brown se imbraca cat de repede putu, deoarece corpul ii era inca slabit, iar micul dejun i se paruse de-a dreptul gretos. Dar, nu se plangea. Nu era prima oara, cand nu luase micul dejun. Avu grija sa nu-si uite nimic, si parasi incaperea. Se asigura sa nu fie vazut, de catre medicul sau sau de catre asistenta care avuse grija de el, si se indrepta spre iesirea in spital.

Vremea racoroasa de afara, ii dadu detectivului o stare de ameteala. Se sprijini de zidul cladirii. Auzi claxonul unei masini. Isi indrepta privirea intr-acolo si, il vazu pe Scott. Se afla la volanul masinii sale. Brown zambi in sinea sa, si se bucura de faptul ca facea echipa cu un baiat atat de bun. Se indrepta inspre masina, in timp ce colegul sau ii deschidea portiera din-nauntru. Intra in masina si isi puse centura. Se uita la Evans. Expresia fetei lui arata ingrijorare, dar si amuzament, cu toate ca nu stia care predomina. Confirmarea veni in secunda urmatoare: