Dragă tăticule,
A trecut ceva vreme... Mi-a luat mult să găsesc un loc unde să stau. Să trăiesc. Să respir. Străzile nu sunt sigure. Chiar dacă am scăpat de ei... de ei toți. Toți cei care-mi vor răul.
Am intrat în necunoscut. Văd oameni... altă limbă, alte obiceiuri. Nu mă descurc. Eu... eu sunt doar un copil. Un copil mic și prost. Așa sunt văzută. Așa sunt considerată. Nimeni nu mă ia în serios. Nu am nicio putere.
Prea multe întrebări. Peste tot întrebări. Întrebări la care nu pot, nu pot răspunde... nu pot. "Cine ești? De unde ești? Cine sunt părinții tai? Te-ai pierdut? Ai un număr de telefon? Trebuie să te duci acasă." Și acestea sunt doar de la cei ce-mi cunoșteau limba. Adevărul mă va duce direct înapoi intre pereții aia albi și triști. Pereții care au văzut prea multe. Nu există "acasă". Nu există " familie". Și curând nu voi exista nici eu.
Vreau sa-mi schimb numele. Vreau sa-mi schimb identitatea. Dar sunt doar un copil. Nu pot face nimic. Nu am puterea necesară. Nu am nimic.
Trebuie să mă descurc din ceea ce am. Trebuie să ocolesc legile... oamenii... și tot ceea ce se consideră a fi "normal". Nu mai trăiesc în societate. Nu am dreptul. Mi l-au luat. De acum se aplică regulile junglei. Pot să o fac... doar sunt nebună...
Două zile am dormit pe străzi. Mâncând câte un măr sau un baton de ciocolată din banii rămași. In prima noapte am dormit în gară, dar m-au văzut și m-au dat afară. A doua intr-un parc. Apoi am găsit o biserică. O biserică ce stă să cadă. O biserică cu geamuri sparte și înconjurată de boschesti.
Oamenilor le era frică... am văzut cum se uită la gigantica clădire. Am văzut cum măresc pasul când trec pe lângă ea. Asta mi-a dat un avantaj. Nu am găsit oaspeți nedoriți înăuntru. În afară de praf, gândaci și câțiva șobolani nu este nimic. Nici măcar vreun rahațel lăsat de vreun câine sau un om al străzii. Nimic. Așa că m-am instalat aici. Aici îmi este locul.
Nimeni n-o să vină. Nimeni n-o să suspecteze. Deja sunt destule povești. Dacă oamenii văd o lumină sau o umbră sau aud un sunet vor crede altceva. Vor crede ce vor să creadă. Vor crede în povești. Nu vor bănui că mă ascund aici, în acest loc mizerabil. Eu, un mic copil.
Acum este destul de cald. Dar se face din ce în ce mai frig. Parcă zilnic mai scade câte un grad. Si eu nu mai am haine. Am cheltuit tot pe o saltea, pe mâncare ieftină si insecticid. Tremur în fiecare noapte și mai am o singură conservă de fasole.
Am nevoie de bani. Chiar am nevoie. Nu știu ce să fac. Sunt pierdută. Îmi simț nebunia ca pe o otravă ce-mi curge prin vene. Ceva negru și lipicios. Ceva rău și puternic. Ceva ce trebuie controlat. Nu mai vreau să fac rău. Chiar nu mai vreau. Am nevoie de bani. Am nevoie să supraviețuiesc.
Cu drag, Zoey
