Draga taticule,
Nu mai puteam suporta vorbele urate si privirile pline de ura ce imi erau aruncate. Deveneam nervoasa. Simteam acel sentiment de vina, de esec. Ca si cum eu am facut ceva gresit. Instinctul imi spunea ca ar trebui sa fac ceva. sa iau atitudine si sa nu ma las calcata in piciore. Dar totusi nu vroiam sa fac ceva necugetat asa ca m-am gandit ca e mai bine doar sa tac si sa inghit.
Dintre toti acei copii, am remarcat o fata. O fata cu doua clase mai mari decat mine ce se crede superioara asupra tuturor, indiferent de persoana. Acea fata are placerea de a fi in centrul atentiei si adora sa ii faca pe ceilalti sa se simta prost prin intermediul barfelor ca ia sa iasa in evidenta intr-un mod mai "special". Eu sunt unul dintre acei 'ceilalti'.
Zvoneste tot felul de lucruri negative despre mine. Desi eu nu i-am facut nimic. Nici macar nu am salutat-o. Incersc sa trec neobservata prin cladire, incerc sa nu fac rau nimanui dar gandurile mele nu se pot abtine sa nu ma tenteze sa fac ceva ce o sa regret. oamenii parca m-ar provoca sa actionez. Ma simt ca si cand as fi un experiment "Oare cum va reactiona daca fac asta...".
Daca oamenii sunt plictisiti de propria viata monotona ar trebuie sa si-o schimbe influentand doar viata persoanei respective, nu si a celor din jur. Am citit cateva documentare despre copii traumarizati de catre personalitatile negative din scoala.
Intr-o zi de joi, la scoala, am actionat fiind coplesita de ganduri rele. Dar ce e rau si ce e bun? De dimineata profesoara ne-a intrebat cum ne simtim azi. Majoritatea au mintit si au spus ceva pozitiv. Altii au incercat sa isi bata joc in scopul ca se vor amuza dar din pacate nu sunt oamenii amuzanti, probabil din lipsa utilizarii acelei parti de 10% de creier pe care toti o putem accesata. Dar desi gluma a fost slaba si nu chiar originala, oamenii tot au ras. E interesant cum ceva neimpresionant spus de persoana potrivita poate parea inovator.
Randul meu a venit fara sa-mi dau seama. Profesoara m-a intrebat cum ma simteam. ma gandeam... Ma simteam subestimata, neindreptatita, nervoasa, singura, speriata, cu cu dorinte nerabdatoare ca acestor oamenii sa li se intample ceva oribil.
"-Bine. Ma simt bine."
Am mintit. Imi placea sa mint. Sa spun ceva la care toata lumea se astepta. Sa imi pastrez gandurile doar pentru mine. Poate sa le conectez si sa fac ceva cu ele. Si intr-o zi poate sa i le spun cuiva... poate.
In a 3a pauza m-am dus la balcon, unde era libraria scolii. Nu aveam voie sa imprumut decat carti pentru copiii. Ceea ce nu imi prea placea. Asa ca am luat o coperta cartonata detasabila de la o carte pentru copiii si am folosit-o pentru acoperirea unei alte carti. Una pe care nu am citit-o pana acum dar am auzit desprea ea. Este intitulata "War and Peace".
Am imprumutat cartea si am mers la balcon. Nimeni nu vine la balcon. Eram mai mereu singura acolo. Imi placea asta. Nu mai eram Batjocorita dar eram singura. ma simteam putin abandonata cand scoteam capul din carte si ma uitam in jurul meu. Dar era mult mai bine decat daca eram jos acolo pe terenul de joaca.
Si fix in acea pauza. Fix in acel mic si singuratic balcun, avent acea fata rautacioasa cu inca alte 3 fete parca incercand sa o copieze cu speranta ca vor fii la fel de apreciate ca si ea. Au venit spre mine. Ma simteam atat de mica si de neajutorata stand intr-un colt al micului balcon inca cu nasul in carte dar necitind-o, asteptand sa vad ce au de gand sa faca. Am observat dintr-o privire scurta ca doua dintre fete au aceeasi carte subtirica, de poezii. Pot sa-mi dau seama usor ca era ceva obligatoriu pentru scoala. Fata se aproprie de mine, mestecand guma si incercand sa ma faca sa ma simt inconfortabil fluturandu-si parul lung,drept, castaniu. Dar nu ma face.
"-Uite-o si pe ciudata asta. Ce citesti acolo 'Alba ca zapada'. Ce copil de doi bani. Sper ca copiii mei sa nu ajunga un rahat asa ciudat ca tine."
"-Nu iti face temeri pentru copiii tai. Mai de graba ei pentru tine."
"-Si asta ce ar mai vrea sa insemne?"
"-Dupa atitudinea ta si lipsa de atentie de care dai dovada probabil vei avea un copil pe la 17 ani ai vei avorta iar atunci cand vei vrea intradevar sa ai un copil nu vei mai putea."
"-Ia uite! Acum esti si ghicitoare, vrajitoare d'aia in viitor. Da' nu te crezi cam importanta? Esti doar un mic copil orfan. Probabil te va lua satana sub aripa sa."
"-Daca satana ar avea aripi te-ar zbura in iad de mult."
"-Micuta nesimtita ce esti!"
Se apropria de mine sa ma loveasca. Asta insemna ca vorbele mele au durut-o. Ma simteam bine. Eram mandra ca a suferit si a macar putin. Dar de indata ce palma ei imi va atinge tenul se va crede si mai superioara asupra mea. Trebuia sa o stanjenesc din nou. Am realizat atunci ca purta tocuri si iti sprijinea greutatea corpului numai pe unul singur asa ca mi-am intins repede mana spre tocul ei astfel evitand si palma ei. Si i-am smuls cu toata puterea tocul inalt al pantofului. Si-a pierdut echilibrul si a cazut. A cazut peste balustrada. A cazut 4 metri pana jos.
Tocul ei era inca in mana mea. Cele 3 clone se uitau peste balustrada speriate. Nu intentionam sa fac asta dar nu ma simt rau ca am facut-o. Poate acesta era acel lucru rau ce trebuia sa i se intample. Fata mea avea exact aceeasi expresie neutra pe care o avea mereu indiferent de ce simteam.
In zece minute a venit politia si salvarea. De data asta existau martori. Oamenii si-au dat seama ca eu am cauzat toate acele crime incluzandu-l pe acesta.
Ei m-au inchis. M-au inchis intr-un loc ferit de lumina si de societate. Nu mai aveam lucrurile mele. Nu mai aveam nimic. Eram intre 4 pereti albi. Imbracata in haine albe. Si oamenii in halate albe examinand tot ce fac. Poate aveau dreptate. Poate chiar sunt ca mami. Nebuna.
Te iubesc, tati. Te iubesc, mami. Voi venii curand.
cu drag, Zoey
