"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

Capitolul 4

Asta e unul dintre momentele în care sincer aș prefera să fiu torturată sau poate să citesc o carte, dar nu, eu trebuie să fiu cu el aici.

―De ce ești așa de înțepată? Când m-ai ajutat la tema nu erai, rostește întorcându-se spre mine.

―Nu sunt înțepată, bine? Și exact Mike, te-am ajutat la o temă, iar tu nu erai nevoit să stai pe capul meu în continuare.

Încercarea mea mult prea puerilă de a nu face contact vizual eșuează. Îmi mut privirea spre orice altceva cât ai zice „pește".

―Ești cea mai înțepată boboacă pe care am văzut-o în ultimi doi ani.

Îmi mijesc ochii oprindu-mă pe mijlocul trotuarului. El continuă să facă câțiva pași până în momentul în care constată că nu mă mai aflu lângă el.

―Ce?

―Nu-mi mai spune așa. E enervant, știi?

―Enervant sau nu, ești în primul an de liceu.

Mă încrunt. Aleg să clarific situația.

—Nu sunt în primul an. Mai am un an în afară de acesta.

—Deci nu ești boboacă, dar pari destul de...

―Deșteaptă? Superioară față de rasa voastră de pompoane și glume proaste?

Vorbele mele cad cum nu se putea mai bine. Îl întrerup înainte de a scoate vreo prostie pe gură. "O„-ul format se rezumă acum la o simplă linie fină, neutră.

―Da. Deșteaptă. Asta voiam să spun, reia cu amuzament după puțin timp.

―Am primit o ofertă. Puteam să absolv anul trecut.

Băiatului i se formează o cută proeminentă pe frunte. Neștiind despre ce anume este vorba insistă cu gesturi mici să continui.

―Mi s-a spus că o persoană ca mine se naște rar. Atât eu, cât și familia mea știm că nu e așa. Din cauza unui traumatism am ajuns să fac pe „ciudata". Știu mai multe decât arăt, dar aleg să mă rezum la normalitate.

Acesta pare să se mulțumească cu explicația primită nedorind vreo nouă serie de motive sau informații. Sau cel puțin așa lasă să se înțeleagă.

―Și de ce n-ai făcut-o?

Îmi reiau pașii înainte de a scăpa un chicot mult prea inocent pentru discuția de față și mă îndrept către banca aflată lângă stâlpul de iluminat, iar Mike îmi urmează exemplul.

―De ce?! murmur retoric. Mama mi-a spus că liceul este cea mai plăcută experiență din viața unui om. Se pare că s-a înșelat. Din prima zi am fost agățată, jignită și luată în derâdere. Atât de aproape sunt să îmi pară rău că am ascultat-o, răspund indicându-i o distanță minusculă cu degetele arătătoare.

―Așa rău e?

―Am uitat să menționez grupul fetelor preistorice din cantină și cel de băștinași. Dacă îți vine să crezi sau nu, stă după mine în frunte cu căpetenia lor, adaug amuzându-l pe șaten. Poate mă vor găti la cină. Dar ce știu eu?! Se putea și mai rău.

―Se pare că ai avut o zi pe cinste.

Râsul băiatului este molipsitor. Mă alătur lui cu chicote timide.

―Căpetenie sau nu, reia serios, să știi că nu scapi așa ușor de mine. Să nu spui că nu ți-am spus, mă atenționează cu degetul.

Prefer să-l aprob silențios fără a da curs unei noi discuții. Îmi las privirea să-mi cadă pe papucii prăfuiți. Îi lovesc ritmic realizând pentru câteva momente un contact. Abandonez la scurt timp mișcarea plictisitoare când șatenul își drege vocea pregătindu-se să scoată pe acele buze rozalii o nouă perlă.

―Ce vrei să urmezi după încheierea liceului?

―Medicină, răspund scurt. Tu?

―Armata. Mă voi înrola în armată.

La asta nu mă așteptam. Cine ar fi crezut?!

―Serios? Un tip ca tine în armată?

Sprâncenele-mi încep să joace sus-jos făcându-l pe cel de lângă mine să-și clatine capul dezaprobator. Se întoarce pe jumătate către mine sprijinindu-și cotul de picior.

―Un tip ca mine în armată? murmură întrebarea. Nu văd problema. Fac un bine țării și totodată tatei.

―În ciuda faptului că am la activ câteva zeci de diplome, nu reușesc să înțeleg. Ce părinte și-ar dori copilul departe pe post de țintă de tragere?

―Eh, vezi tu?! Partea asta a poveștii o să ți-o spun în timpul plimbării de mâine seară. De acord?

Cu un zâmbet jucăuș în colțul gurii se ridică oferindu-mi brațul. Adopt o poziție verticală refuzând cu grație ajutorul oferit și pornesc cu pași mici spre casă.

―Știi tu?! Eu vreau să petrec cât mai puțin timp cu tine, nu să stau mai mult. Înțelegi?

―De ce? Toată lumea caută să-și facă prieteni în prima săptămână de liceu, iar eu, respectiv prietenii mei, suntem cea mai bună alegere pe care o poți face. Toți vor să ne cunoască, replică cu ton vesel.

―Eu nu sunt toți. Pricepi? Pe mine mă interesează viitorul, nu un iubit ales la întâmplare sau prieteni populari.

Ochii îi strălucesc de parcă ar fi primit cadoul mult dorit, iar obrajii par să i se coloreze. Își strecoară mâinile-n buzunare mărind pasul. Mă privește scurt în repetate rânduri până în momentul în care mă opresc ațintindu-l cu privirea. Cu un gest simplu al mâinii îl îndemn să vorbească.

―N-ai iubit?

Mă opresc. Mă rotesc cu întregul corp spre acesta doar pentru a-i arunca o privire, apoi revin la drumul meu. Trec. Îl ocolesc de parcă ar fi un obstacol.

―Păi și de ce nu vrei?

Insistă. Întrebarea prostească mă determină să pufnesc plictisită.

―Doamne, Mike! Ce vrei?

―Uite, începe cu voce joasă. Eu nu vreau nimic altceva decât să-ți fiu prieten, dar dacă se poate să-ți fiu și altceva...

Îmi mijesc ochii, iar buzele-mi formează un „O" clar. Brațele mi se încrucișează sub sâni consolidând atitudinea serioasă pe care am adoptat-o. Cel din fața mea ridică mâinile ducându-și-le in dreptul pieptului. Zâmbește pașnic.

―Rămânem la stadiul de prieteni atunci, se răzgândește. Măcar lasă-mă să-ți fiu alături. Liceul ăla e groaznic. Te rog? Nu vrei să te mănânce băștinașii.

―De ce nu vrei să mă lași în pace? bombăn continuând să merg.

Adaug câte ceva când băiatul își trece brațul peste umerii mei. Îmi dau ochii peste cap și îi împing membrul axându-mă pe scurta distanță dintre mine și dormitorul meu.

―Pentru că-mi ești simpatică. E simplu.

―Eu cred că e timpul să te culci.

―Să nu spui că nu ți-am zis.

Zâmbesc ironică și mă îndrept către intrarea casei fără a-i răspunde. Las ușa să se trântească în urma mea. Renunț la încălțările prăfuite, dar mă opresc pe prima treaptă. Îmi înalț privirea spre capătul scărilor, apoi cuprinsă de un elan straniu mă lipesc cu rapiditate de vizorul ușii.

Pleacă o dată Walsh.

De m-ar fi înțeles aprobă din cap și cu o rotație ușoară pe călcâie începe să se deplaseze spre un punct necunoscut mie. Răsuflu ușurată și pornesc spre dormitor cu aceeași pași apăsați de mai devreme.

―Cum a fost?

Întrebarea celui apărut de nicăieri pe micuțul hol își primește răspunsul din zbor.

―Mai bine nu întreba.

"Să nu spui că nu ți-am zis". Vorbe-n vânt de la un puști răsfățat de liceu. Cine se crede el? Nu am nevoie de niciun exemplar de sex masculin ca să reușesc. Mă descurc și singură.