"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

Capitolul 23

Elinor

―Mike?

―Elinor?

―Ce cauți aici? întrebam la unison.

―Elicopterul în care eram...

―Am născut...

―Poftim? murmură șocat. Când?

―Acum câteva ore bune. Nu mai vreau, răspund apropiindu-mă de pat.

Privirea-mi cercetătoare mi se plimbă pe întrega lungime a corpului său.

―Arăți mai mult mort decât viu, constat.

― Se putea mai rău, chicotește el. Vreau să o văd. Te implor...

― Pe cine să vezi tu? ne întrerupe mama acestuia.

― Tu cum ai intrat aici? bombăne doctorul.

― Pe ușă.

― E soția mea și poate sta aici cât își dorește, intervine șatenul. Vreau să îmi văd copilul. Acum.

Toți cei prezenți în încăpere, inclusiv eu, îl privim stupefiați, apoi ne aruncăm o serie de încruntări unii altora încercând să înțelegem cum funcționează întreaga situație.

― Imediat, se conformează medicul.

― Ești bine? întrebam în cor.

―Mă simt nemaipomenit. Aș alerga și un stadion, răspunde entuziasmat ridicând brațul aflat în ghips. Au!

―Ai peste treizeci de copci, cinci coaste rupte, o mână și un picior în ghips, ai avut hemoragie și mai bine de patru ore ai stat în pustietate, iar de față nu mai spun cum arăți și totuși, tu ți-ai dori să alergi pe stadion, concluzionează bruneta.

― Te-ai vopsit. Îmi place, râde pacientul.

―Nu te juca cu mine copile, îl avertizează aceasta.

― Și mie mi-a fost dor de tine, mamă.

Femeia stă dreaptă asemeni unui soldat și îl studiază pe băiat. Își mijește ochii neînțelegând ce este în neregulă. Tatăl meu stă undeva în colțul salonului și face același lucru. Eu îi privesc pe cei doi, iar ei pe el cum a reușit și a sfidat legile naturii. Creatoarea sa își urcă o mână pe sold în timp ce o ridica pe cealaltă încerc să își explice este posibil. Pentru prima dată am reușit să văd cum decurge o conversație cu sine, din exterior. Această murmură cuvinte incoerente schimbându-și mimica cu fiecare ocazie.

― Mike Walsh? întreabă asistența din ușă primind imediat aprobarea. Ea este fetița ta, adăugă strecurându-se în interior.

― Vreau s-o văd. Eli, dă-mi-o mai aproape, ordonă.

Nerăbdarea se citește în ochii. Zâmbește larg asemeni unui copil când o privește. Fascinat de mică creația se lăsă fermecat.

― Ți-am zis că are nasul tău. Vezi? mă strâmb amuzându-l.

― Și ochii tăi, adăugă.

Mă aprobă cu o oarecare îndoială, apoi revine asupra îngerului.

― Ce nume are? Te-ai gândit? Cum s-o chema?

― Ușor, băiatule! îl opresc eu din șirul de întrebări. Nu știu. Mă gândeam...

― Ce zici de Faith? mă întrerupe.

― Numele meu de familie?

― Nu mai e numele tău de familie, mă contrazice dându-și ochii peste cap. Și are și valoare spirituală, simbolică sau cum vrei să-i zici tu, adăugă. Voi ce spuneți?