"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

EPILOG

―Câteodată îl visez ținându-mă în brațe pe un pat se spital. Și îmi șoptește ceva, mărturisește șatena.

―Nu mi-ai mai spus asta niciodată. De ce?

Întrebarea mea pare să o intimideze.

―E ciudat. Dar este acolo. El mă ține, iar eu sunt bebeluș. Și în ciuda faptului că s-ar presupune că nu pot să-l aud o fac, știi?

O încurajez din priviri să continue privind scurt către piatra albă de marmură pe care se află tăblița scrijelită cu numele și dată.

―Și ce îți spune? întreb cuprinzându-i mâna.

―Îmi spune că "Faith" este un nume puternic, că nu toți au credință și că trebuie să fiu puternică pentru că el va pleca, răspunde fără a mă privi.

Asta i-ai spus, Mike? Asta era micul vostru secret oare?

Zâmbesc. Îmi ridic privirea spre marele albastru. Deși este senin se regăsește în trecere un norișor pufos cu o formă interesantă: o inimă. Conturul neclar poate da impresia de altceva, dar eu prefer să rămân la ce mi-am ales să cred.

Îl voi lua ca pe un răspund, Walsh.

―Tu? Tu nu-l visezi niciodată?

―Ba da, zic revenind către chipul bronzat.

Ochii lui Mike mă topesc. Micuța Faith are ochii lui, nasul, dar și buzele. Poate puțin și din caracter. De fiecare dată când îi întâlnesc privirea în interiorul meu se produce un mic cutremur. Știu că este aici. Cu noi.

―Și ce se întâmplă în visul tău? întreabă ștergându-și o lacrimă.

―Suntem acasă, tu și cu mine. Ai reușit să faci primi pași. Te joci pe peluză în timp ce eu te privesc de pe treptele casei, iar de o dată apare el. Un soldat dat naibii, zic abținându-mă să nu plâng. Te ridici și fugi spre el neștiind cine e. Și totuși strigi "Tați!". El te ridică în brațe chiar dacă are un bagaj uriaș, apoi se aproprie de mine. Mă sărută scurt și mă întreabă...

Mă opresc.

― Ce te întreabă?

O privesc lung. Suspansul o amăgește.

―O să-ți povestesc după ce luam o înghețată, răspund.

Fata în vârstă de cincisprezece ani plescăie plictisită și se ridică mofturoasă de pe banca de lemn. Bate din palme, iar cățelușa negricioasă i se alătură. Își trece palma peste piatră lăsând un sărut simbolic înainte de a porni spre mașină.

Mă ridic la rândul meu și mă opresc în dreptul dovezii că soțul meu se odihnește aici. Îmi șterg lacrima rămasă pe obraz. Mă aplec schimbând florile vechi cu unele noi.

―M-ai întrebat...

Șoptesc și privesc tăblița metalică. Îmi trec degetele peste ea. Închid ochii pentru un scurt moment de contemplare, apoi revin la poziția inițială părăsind locul de odihnă a celui mai bun om pe care am putut să-l cunosc în această viață.

―Știi?! Nu mi-ai spus niciodată de ce e întrebarea aia mâzgălită pe bucata de metal, rostește Faith când trântesc portiera.

―E simbolică, răspund scurt. Și în plus, e întrebarea din vis.

―Cea mai ciudată întrebare, bombăne aruncându-și mâinile în aer.

Râd la vederea confuziei ce o domină pe copilă. Îmi întorc capul pentru o ultimă privirea spre mormânt, apoi pornesc motorul mașinii.

"Bună. Ai un pix?„ ― Cea mai bună întrebare.

SFARSIT