"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

Capitolul 5

  "Să nu spui că nu ți-am zis„ – Prostie.

Acompaniată de propriul mârâit înfundat, împing portiere având grijă să nu scap geanta colorată și dosarul purpuriu, apoi o trântesc plasându-mi coatele pe marginea acesteia. Zâmbesc fals către bărbatul aflat pe scaunul șoferului.

―Te iubesc, murmur înainte de a mă depărta.

Nu voi reuși fără el, pf. Cine se crede? Nici măcar nu mă cunoaște. Nici eu nu-l cunosc și nici nu-mi doresc să o fac.

―'Neața, Eli.

Mă opresc. Încremenesc.

Mama.

Cuvintele rostite îmi provoacă un gol în stomac. Mintea mi-o ia la fugă oprindu-se la ultima amintire în centrul căreia se afla mama: dimineața. Deși par fără însemnătate, alintul specific ei mi-a făcut inima să pulseze mai tare chiar și pentru o secundă, sau două.

―Cum mi-ai spus?

Întreb rotindu-mă către individ. Mike stă priponit în mijlocul trotuarului. Zâmbetul tâmp pe care și-l etalează cu mândrețe este luat în primire de către o linie fină, pe care buzele mele nu ezită să o afișeze. Acesta repetă salutul punându-i un semn de întrebare la sfârșit.

Cuvintele mamei.

―Să nu-mi mai spui așa, replic atenționându-l cu degetul. Niciodată!

―Ce te ambalezi așa? replică băiatul aplecându-se spre mine. Nu-ți place „Eli"?

―Niciodată, Mike! adaug pe același ton pornind spre intrarea liceului.

Dacă așa se presupune că vor fi următorii doi ani din viața mea, cred că mai bine rămân acasă. De ce nu-și vede de treaba lui?

Îmi scutur capul scăpând de gândurile ce îmi îmbâcsesc mintea și intru în clasă. Mă opresc analizând rândurile goale și aleg o bancă aflată paralel cu tabla, în primul rând. Pun pe pupitrul micuț toate lucrurile necesare unei prime ore de matematică. La scurt timp sunetul strident al clopoțelului răsună.

Va fi o oră cât se poate de plictisitoare. Nu e ca și cum, ceea ce s-ar preda nu știu deja.

Când ușa se deschide, îmi ridic privirea de pe foia pe care-mi plimbam leneșă pixul. Un băiat brunet își strecoară capul, apoi întreg corpul în interiorul clasei.

―Clasă de boboci?

—Nu...

Mă întrerupe. Abandonez și revin la mâzgălitul caietului.

Oh, Doamne. Chiar se poate mai rău...

―Nici că se putea mai bine, adaugă cu entuziasm. Intrați băieți!

Dacă asta reprezintă "inițierea", n-am nevoie de ea. Mai ales de ea și de încă trei inculți.

Băieții se poziționează în fața tablei studiind pentru o secundă elevii, inclusiv pe mine, apoi se așază pe birou. Stau răsfirați pe marginea mobilierului privindu-ne cu superioritate.

―Noi vă vom supraveghea astăzi. Doamna profesoară n-a putut ajunge și pentru că are încredere în noi a decis să vă lase în grija noastră, rostește cel mai scund.

―Asta înseamnă că nu vom face nimic?

Întrebarea pusă de unul dintre băieții aflați pe rândul al treilea pare să-i amuze pe indivizi. Acesta își ridică ochelarii portocalii mai sus pe nas în așteptarea unui răspuns. Câțiva colegi încep să șușotească de zor creând un zgomot insuportabil.