"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

Capitolul 21

―Și atunci am spus... Am acceptat, micuțo! șoptesc trecându-mi buricele degetelor peste umflătură.

Îmi plec capul într-o parte și în cealaltă admirând exteriorul. Tricoul purpuriu este ridicat lăsând la vedere învelișul creației. Pantalonii încep să îmi creeze o stare de disconfort. Desfac un nasture, iar fermoarul alunecă de bună voie scoțând un sunet ciudat.

―Deși nu te-am văzut, știu că ești frumoasă. Ești un înger! adaug lăsându-mi capul pe speteaza canapelei. Vezi avea năsucul tatălui tău și ochii mei. 

―De unde știi asta? mă întreabă el.

    "Un apel pe fugă înseamnă clipe de pace într-un război când vine vorba de familie" ─ spune Mike. Și îl cred.

―Nu știu. Presimt. Tu ce crezi?

Oftează. Îl aud.

―Cred ca va fi minunată. Sunt mândru de tine. Știi asta, da? 

―Mhm...

―Și îmi pare nespus de rău că nu pot fi lângă tine în momentele astea. Aș da orice, șoptește cu voce tremurândă.

―Va fi bine. 

―Va fi, mă aprobă. Iubito, trebuie să plec. Ai grija te tine. Te iubesc, adaugă cu rapiditate.

―Și eu te iubesc...

  Replic înainte de a se termina apelul. Privesc în jur până mă opresc asupra caietului cu notițe. Mă chinui să ajung la unul dintre pixurile împrăștiate, dar în final reușesc. Așez vârful instrumentului de scris pe hârtie, iar o mică lovitură îmi dă de înțeles că nu-i place presiunea. Mut caietul de pe umflătura pe marginea canapelei. Îmi ridic piciorul pe măsuța de cafea cât îmi permite statutul de femeie însărcinată. Mă fac comodă.

―Îi scrii? întreabă bărbatul din prag.

―Poate.

―Poate?

Zâmbesc scurt înainte de a ofta. 

―Mai mult ca sigur.

―Ai nevoie de ceva? 

Neg cu o înclinare a capului în lateral, iar acesta se face nevăzut. Dispare în umbră. 

―Ce să-ți mai spun și de data aceasta...

Șoptesc mai mult pentru mine lovind în repetate rânduri instrumentul de scris de suprafața dungată. Gândul mi se oprește asupra amintirii cu noi aflați în fața Domnului. Un zâmbet stingher îmi traversează chipul.

 Acum știu.

 Mike,

      Acum, stând pe canapea și cu pixul aflat între degete, vreau să îți spun ce-mi trece prin cap. Nu am mai făcut-o de mult. Îmi era dor. A început să îmi placă asta ― scrisul pe foaie ― deși o întâlnire ar fi fost mai pe gustul meu. Vreau să-ți simt brațele în jurul meu. Vreau să fii lângă mine.

     Mi-am amintit cum mă țineai de mână; cum tata te săgeta cu privirea în fiecare secundă, chiar și-n momentele-n care ochii îi fugeau spre mine (asta este o superputere); cum mama ta se abținea să nu plângă și cum simțeam că picioarele urmează să îmi cedeze. Îmi amintesc tot. Fiecare detaliu. Și nu numai, îmi amintesc și ce a fost înainte de tot.

     „Bună, ai un pix?"– îți sună cunoscut? S-ar putea. Știu că pana la urmă te-am făcut să citești cartea și ți-a plăcut, sau cel puțin asta mi-ai spus mie. Lu' Tony i-ai spus cu totul altceva, dar m-am prefăcut că nu am auzit și am continuat. Balul a fost frumos și la fel de frumos a fost și momentul în care te-ai supărat că l-am numit „Mike" pe cățel sau când... te-ai strecurat pe geam, în casă, cu riscul de a fi spintecat de către tata, atunci când am fost bolnavă. A fost frumos. Chiar romantic.