"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

Capitolul 22

Perspective în paralel

Mike & Elinor

― Mă doare! scâncesc pocnindu-l pe asistent. Credeam că nu o să doară așa de tare!

― Dacă era ușor nășteau și bărbații, se amuză anestezistă.

―Nu mai vreau să nasc. M-am răzgândit, mă plâng dând din cap stânga-dreapta.

―Elinor, uită-te la mine, spune asistenta. Trebuie să respiri! Mai ai puțin.

―Încerc.

―Respiră! insistă bărbatul aflat în colțul încăperii.

―Respir!

Îmi las capul pe spate și inspir, apoi expir. Din nou. Și din nou. Îmi simt picioarele cum sunt ridicate pe postamentul metalic. Strâng materialul alb cu toată forța strigând mai tare ca doctorul din fața mea.

―Sunt aici, mă atenționează tata apucându-mi mâna. Au! Îmi rupi mâna!

―Nu te mai plânge, eu sunt aia care naște! zbier către el simțind cum îi trosnesc articulațiile.

―Când ajung la trei vreau să împingi, bine? rostește medicul și-l aprob. Unu. Doi. Trei.

―Și pleci acasă? mă întreabă generalul.

―Păi nu mi-ați zis dumneavoastră să plec? bombăn confuz.

―Ba da. Du-te la tânăra ta soție, dar întoarce-re repede pentru că avem nevoie de soldați pricepuți, replică calm. Cu spatulele astea de puștani nepricepuți nu vom răzbi în acest război.

―Tocmai mi-ați spus că sunt un soldat priceput? Chiar vă sunt drag, nu?

―Parcă plecai, evită răspunsul.

―Știam eu, lipindu-mi mâna prietenos de umărul omului. Și eu vă plac.

― Walsh, încetează! zbiară făcându-mă să tresar.

―Da. Să trăiți!

Îmi duc mâna către tâmplă prompt spre amuzamentul bărbatului. Se îndepărtează permițându-i pilotului să se apropie.

―Te descurci minunat, fetițo! mă încurajează cel aflat între picioarele mele.

―Nu sunt o fetiță, tip sfărâmându-i câteva oase celui de lângă mine. Nu mai pot...

―Ba poți, mă contrazice. Când ajung la trei vreau să împingi din nou. Unu...

―Mai bine îți pui astea, zice pilotul și-mi înmânează niște căști portocalii. O să fie o nebunie!

Îl privesc intrigat, apoi îi urmez sfatul. Îmi acopăr urechile. Îmi întorc capul spre geamul gros admirând rafala de praf. Totul e neclar, dar nu pentru mult timp. Peisajul devine în, ciuda menirii sale, unul mirific.

Nu credeam că pustietatea poate deveni un tablou de culori arse.

―Îți place?

―Da. Și soției mele sunt sigur i-ar fi plăcut. Sunt convins, răspund fericit.

―Doi...

―Haide! Poți s-o faci, spune încurajator șatenul. Doar împinge.

―Am auzit că urmează să fii tată, spune aruncându-mi o privire scurtă.

―Și de abia aștept, mărturisesc. Nu credeam că voi ajunge în stadiul ăsta vreodată.

―Și totuși ești aici, râde pilotul.