"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

Capitolul 8

  Peste câteva zile

Cu o floare nu poți face primăvara sau in cazul lui Mike, cu o cutie de ciocolata, iar cu un singur cuvânt nu poți îndrepta ceea ce ai stricat cu un gest...

Mă feresc de câteva priviri curioase continuând sa merg spre mașina tatei.

― Hei, murmura bărbatul lăsând geamul jos.

― L-ai adus? zic repede uitându-mi după dosarul colorat.

― Sigur. Este chiar aici.

Deschid ușa pasagerilor și mă arunc pe banchetă pentru a reuși să apuc colțul mapei.

—Cina?

Îi sărut obrazul ușor ridat de la firele de păr de abia ieșite prin stratul de piele și îl aprob silențios. Îi zâmbesc scurt și mă depărtez repede. Bărbatul zâmbește la rândul sau si ridica geamul, dar nu de tot ațintindu-mă cu privirea lăsând ca zâmbetul plin de culoare pe care li purta cu mândrie sa se transforme intra-unul melancolic, trist.

― Nici sa nu te aud, oftez zgomotos. M-am saturat sa mă tot întrebi de el.

― Cum zici tu?! ridica tata mâinile in semn de predare. Dar au trecut deja...

― Trei zile si tu tot nu te-ai saturat sa mă tot întrebi de el. Am ore.

Decizia îmi este aprobata in liniște cu același zâmbet. Refuzând sa mai stau la un lat sir de întrebări noi, sau vechi, mă refugiez sub banca afla la umbra unui stejar. Vântul adie ușor, iar soarele arde cu putere. Fericita de decizia făcută; rochia luata a fost cea mai buna hotărârea de pe ziua de azi. Deschid dosarul colorat si încep sa arunc o ultima privire asupra referatului.

― Revoluția americană, șoptesc începând sa recitesc rândurile scrise.

― Elinor!

Vocea sa îmi răsună în urechi. De parcă aș fi ghidată de sunetul în sine mă opresc.

― Mike, mârâi închizând cu putere dosarul. Pleacă!

In mod normal, gestul meu ar fi trebuit sa-l "alunge" pe individ, dar se pare ca de data aceasta face chiar contrariu. Satenul pășește peste băncuța de lemn ajungând într-o clipa lângă mine.

Băiatul asta e mai rău ca un scai!

― Pleacă! repet strângând cu putere marginile cartonate.

― Nu!

Refuzul lui îmi oferă un imbold cu ajutorul căruia mă ridic de lângă acesta pornind spre intrare. Asemenea unui cățeluș, băiatul mă urmărește, orice încercare de scăpare devenind imposibilă.

― Lasă-mă sa iți explic, implora blocând-mi accesul spre sala de clasa.

― Mike, da-te! Nu mă face sa te rânesc, li ameninț furioasa.

― Este imposibil sa mă rânești cu brațe astea, surâde sfidându-mă cu josnicie.

― Dă-te!

― Nu! Vreau sa-ti explic, te rog!

Încăpățânarea lui nu face nimic altceva decât sa mă enerveze din ce in ce mai tare. Astfel, sporindu-mi starea de nervozitate mă trezesc lovindu-l cu brutalitate cu dosarul lăsând-mi genunchiul sa facă cunoștința cu cea are el mai sfânt.

Oh, Doamne?! L-am lovit...

― Mike, șoptesc speriata când li observ cum se prăbușește la podea. Ești bine?