"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

Capitolul 3

Privesc în urmă. O senzație ciudată pare să-mi săgeteze întregul trup. Îmi pun deasupra capului geanta ferindu-mă de dorința picăturilor reci de a-mi acapara chipul. Pașii îmi sunt alerți calmându-se doar în momentul în care ajung la adăpost. Îmi trec palma prin păr fugitiv, apoi apăs clanța. Mă descalț silențios în dreptul ușii pe care o închid concomitent.

Un miros îmbătător pune stăpânire pe toate simțurile mele. Îmi părăsesc lucrurile în trecere pe canapea. Mă apropii cu repeziciune de bucătărie. Bărbatul trecut de a doua vârstă își șterge mâinile de un șervețel axându-se pe tigaia încinsă.

Déjà-vu...

―Ce gătești? îl întreb. Miroase fantastic!

―Surpriză, spune făcându-mi cu ochiul. Cum a fost astăzi?

Revenind asupra legumelor de pe blat deschide subiectul momentului. Îmi rotesc ochii pufăind. Acesta amuzat de reacția mea ridică cuțitul ușor de parcă m-ar mustra având în vedere gestul lipsit de respect.

―A fost bine. Se putea și mai bine.

―Vreun băiat? întreabă intrigat.

Pufnesc ușor refugiindu-mi privirea în frigider. Apuc indecisă unul dintre fructele de pe raft și mă așez în capul mesei. Îmi ridic genunchii la piept și mușc

―Sunt mai mulți, nu doar unul! exclam ofensată.

―Ce înseamnă asta? Cum adică sunt mai mulți? Așa-i moda acum sau ce?

Începutul chestionarului pare a fi unul demn de o comedie. Un râset colorat pare să-mi pună părintele în dificultate. Bărbatul se oprește din mărunțitul legumelor privindu-mă confuz.

―Elinor!

―Nu, tată. Nu în sensul ăla. Este un grup. Simt că rămân fără aer. Sunt insuportabili, explic lăsându-mi capul pe blatul mesei spre amuzamentul spectatorului. .

―Așa e când ești nou, rostește calm. Știu cum e... și eu am fost în liceu. Totul va trece cu timpul, vei vedea!

Continui să-mi spun oful. Detaliez unele lucruri alimentându-i buna dispoziție. Povestesc fiecare moment petrecut pe teritoriul aflat încă în recunoaștere accentuând anumite aspect ale interacțiunii mele cu Mike. Acesta pare să se delecteze cu clipele stânjenitoare, respective cu cele care mi-au creat un disconfort permanent.

―De ce râzi? murmur cu indignare. Explică-mi! Eu sufăr aici. Nu e nimic hilar

― Nu credeam că voi ajunge vreodată în ipostaza asta.

―Care ipostază?

―În ipostaza de a-mi vedea fata cum începe să fie cucerită de un băiat, continuă făcându-mă să mă înroșesc.

―Tată! scâncesc asemenea unui copil. Știi și tu că nu este adevărat.

Momentul jenant este întrerup de sunetul soneriei. Îmi rotesc ochii sfidându-l pe cel ce gătește, apoi cobor de pe scaun pentru a mă îndrepta către intrare. Sunt la un pas de a aluneca, dar încerc să mă mențin stabilă pe poziție. Ajunsă la ușă trag bucata de lemn masiv. Un bărbat de vreo 40 de ani îmbrăcat într-un costum negru ca pana corbului îmi zâmbește cald.

―Domnișoara Faith, așa-i?

Îl aprob cu o înclinare ușoară a capului nescoțând nici o vorbă.

Îmi pare atât de cunoscut și totuși atât de străin. Sigur l-am mai văzut undeva. Dar unde?

―Plicul acesta este pentru tatăl dumneavoastră, adaugă prompt. Condoleanțe!