"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

Capitolul 20

                     Elinor

 Draga Mike,

Scriu  aceasta scrisoare ca rezultat al întâlnirii noastre. S-au întâmplat multe. Și am „discutat",

la fel de multe, dar doar prin priviri lașe și gesturi păcătoase. Vara s-a încheiat, iar tu ai plecat. Din nou. Nu am apucat să analizăm anumite probleme și amănunte mult prea absurde, deși voiam. Îmi pare rău!

Când m-am urcat in trenul asta ultima oara am simțit cum respirația îmi încetinea treptat, la un moment dat uitasem de aerul ce-mi e esențial. Citisem cu sufletul la gura fiecare cuvânt pe care l-ai scris si mai priveam rare ori spre peisajul verde pentru a-mi opri lacrimile ce in mod normal nu ar fi trebuit sa fie acolo, dar acum nu mai privesc lumea, ci foaia. Nu am făcut asta acasă pentru că știam că poți veni în orice clipa. Așa că... mi-am făcut o schiță in minte, apoi am uitat-o. Surprinzător. Acum vreau să îți spun tot, atât lucrurile spuse, cat si cele nespuse.

În primul rând, am înțeles despre ce vorbeai în liceu. Am înțeles ce e dragostea, modul în care buzele noastre au fost create după un tipar perfect pentru a se completa unele pe altele și faptul că avem un ritm unic... pe lângă faptul că mâna mea este mult prea mica pentru a ta. Poate unele detalii sunt făcute pentru a atrage doua persoane mai mult decât ele își pot închipui. Cine știe?! 

În al doilea rând, vreau să îmi cer iertare pentru că nu ți-am spus, dar sunt însărcinată. Nu ți-am

spus azi pentru că eram sigură că nu mă vei lăsa să plec. Nici tatei nu i-am spus. Am aflat de dimineață, Natalie m-a ajutat. Mă simțeam jalnic, apoi când am văzut rezultatul mi-am amintit de întâlnirea noastră de la cabana. Mă făcusem roșie știind ca cea de lângă mine era singura care știa momentul cu pricina. Voi merge la doctor, îți voi spune și arăta ce este. Este a noastră sau al nostru, deși e mult prea devreme. Știu. Ne vom descurca. Cumva.

       Concluzia?! Am uitat de restul lucrurilor pe care voiam sa ti le spun, dar presupun ca toate la timpul lor. Nu îmi stă in fire sa uit de mine, de tot. Cred ca sunt mult spre emoționată. Nu cred ca vei știi vreodată cât de mult m-am abținut sa nu plâng când ne-am urcat in trenuri diferite. O romanță siropoasă și clișeică (așa poți s-o numești), dar pentru perspectiva mea mult prea realistă am ajuns s-o numesc, în ciuda convingerilor mele, dragoste adevărată. Ciudat, nu?

     Te iubesc. Vreau să știi asta pentru ca nu ți-o pot spune atât de des pe cât mi-aș dori. Amândoi știm asta. Suntem diferiți, dar putem privi acest lucru ca pe un avantaj. Daca am fi fost la fel puteam trai fericiți si separați. Îmi e dor de tine, Mike. 

         Întoarce-te acasă cu bine.

                                                                                                                                           Cu drag,

                                                                                                                                                          Elinor

Semnez. Ridic foaia ce-mi poartă gândurile. o Pliez și o strecor în plicul colorat pe care l-am cumpărat în ultimul moment din chioșcul gării, apoi arunc o privire pe cel anterior pentru a avea adresa corectă. Sucesc hârtia și încep să notez leneș.

―Sper să fii bucuros pentru că eu sunt înspăimântată chiar dacă nu ți-am spus, șoptesc și strecor plicul în geanta.

Inspir și îmi întorc capul spre geam. Razele soarelui îmi țintesc pielea nemiloase. Zâmbesc slab și mă joc cu mâinile în poala.

―Va fi bine.

Un zgomot puternic se produce, iar ușă compartimentului se deschide. O femeie cu par cărunt se strecoară înăuntru așezându-se pe locul din fata mea. Își pune geanta alături și începe să scotocească prin ea în timp ce eu o salut șoptit și revin la admiratul naturii. Un oft lipsit de vlaga îmi scapă și îi atrage atenția acesteia.

―Bună, murmură femeia.

―Bună ziua, din nou.

―Vrei un drajeu? întreabă arătându-mi cutia din mână să.

―Nu, mulțumesc, refuz scurt.

―Ai dreptate, nici eu n-aș vrea. Cred că sunt mai vechi că mine, replică amuzându-mă. Eu sunt Lorelai. Tu?

―Elinor.

―Vrei ceva mai tare? adaugă rânjind și neg din cap vehement. Scuze, nu știam. Nu face bine la sarcina.

―Poftim?!

Confuzia creată ne uimește pe amândouă. Ochii ni se măresc în sincron. Mirarea acesteia se transformă cu rapiditate într-un zâmbet cald calmându-mă. Își ridică lent una dintre mâini și-mi indică poziția pe care am adoptat-o: palm dreaptă îmi este așezată protectiv pe abdomen.

―Poate, șoptesc.

―Cred că te-a cucerit cu totul dacă ai ajuns aici, oftează melancolică.

―M-a cucerit, ce să-i fac?! Dar asta, spun privind în jos, a fost puțin cam devreme.

―Timpul e relativ, cred că ai mai auzit asta. Pari o fata foarte isteață, știai asta? rostește făcându-mă să-mi plimb privirea spre peisaj revenind la ea. Cu asta te-a păstrat doar pentru el.

―Cucerește și păstrează? murmur cu îndoială. Am auzit-o și pe asta!

―Că bine zici. Asta e principală regula pe care viată m-a făcut să o învăț fără doar și poate în primi ani de căsnicie.

Cu o sprânceană ridicată femeia mă îndeamnă să îmi strecor mână în punga cu fursecuri. N-o refuz. Chicotesc și iau fără a mai continua discuția, pentru un moment. Îmi las privirea să cadă spre poșeta de lângă mine și zâmbesc.