"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

PROLOG

Autor

„Mereu am urât-o și o voi face până în ultima zi a existenței mele. Nu trebuia să se afle acolo."

                                                                                                                                 ― Elinor

Toți avem o parte a trecutului pe care vrem să o uităm sau cel puțin să o ștergem cu buretele ca la final să fie totul ca înainte. Corect? Dar partea cea mai dureroasă este că nu de fiecare dată lucrurile stau așa cum ne dorim. Nu mereu reușim să păstrăm cursul lucrurilor într-un mod favorabil nouă. Sunt factori ce ne îngreunează aceasta acțiune, iar când unul dintre aceștia reprezintă un membru al familiei sau o simplă persoană care a ajuns să însemne totul pentru tine, deși nu te așteptai, lucrurile se schimbă cu totul. Unii dintre noi alegem să ne mințim singuri că putem reuși fără a avea parte de puțin ajutor, într-o lume în care independența se rezumă la dependență, într-un fel sau altul, față de un anumit lucru... Sau o anumită persoană. Ne mințim, atât pe noi înșine, cât și pe cei din jurul nostru. La asta se rezumă existența noastră? Minciuni?

Elinor

Pășesc pe ultima treaptă, dar un sunet încântător mă oprește. Muzica lentă de pe CD-ul preferat al mamei răsună în toată casa. Urmez notele până mă aflu în dreptul ușii care este larg deschisă lăsând silueta delicată a femeii cu păr castaniu să se observe cu ușurință.

Îmi plasez mâna dreaptă pe tocul ușii pentru a mă sprijinii și trag cu ochiul. Aceasta se plimbă de pe un picior pe celălalt fredonând leneșă versurile melodiei în timp ce taie fructele, apoi se rotește spre tigaia în care sfârâie niște șuncă. Cu zâmbetul pe buze pătrund cu totul în încăpere.

―Bună dimineața, spun cuprinzând-o pe femeie cu brațele.

―'Neața, Eli! replică aceasta sărutându-mi creștetul. Stai jos, adaugă indicând scaunul din dreptul mesei.

O aprob cu o ușoară înclinare a capului și mă îndrept spre masă. Apuc carafa cu suc de portocale și îmi torn puțin într-un pahar colorat. Nu o pierd pe femeie nici o clipă din priviri.

Totul este așa liniștit. Totul este perfect.

―Tatăl tău a plecat mai devreme. A fost sunat pentru o ședință urgentă, îmi explică când îi indic locul gol din capătul mesei.

―Ce s-a întâmplat? întreb cu capul lăsat pe spătar.

―Nu știu, dar sunt sigură că totul este în regulă, mă asigură aceasta. Șuncă? Ou?

―Da, te rog! răspund ridicând farfuria la nivelul nasului.

Mama împarte în mod egal feliile crocante și omleta căreia îi adaugă veșnicele legume de care nu pot scăpa, apoi mi se alătură. Îmi strânge mâna și își lipește buzele pentru o clipă de acestea. Își trece palma fină peste frunte revenind la mâncarea sa în cele din urmă. Ca în fiecare dimineață zâmbetul îi tronează pe chip.

―Ce e? murmur când șatena se ridică. Ce? insist când mă atenționează cu un deget și pleacă.

Mă ridic călcându-i pe urme. Ajung în dreptul holului și împing o cutie cu lucruri pentru a mă asigura că făptura nu se află în partea opusă a holului, dar lumina ce pătrunde în casă îmi oferă alte indicații. Mă apropii de ușa de la intrare. Pășesc peste cutiile mai mici aflate în drum și mă sprijin de perete.

―Mamă?

—A venit Jacob, mă anunță fiind urmată de bărbat.

Jacob Collins. Un bărbat în vârstă de 33 de ani cu o logodnică, la fel de frumoasă ca și Sofia Vergara, și un loc de muncă extrem de bine plătit. Asta este descrierea pe care aș putea i-o ofer oricând. Cea mai scurtă și cea mai concisă. Timpul și-a lăsat urma asupra lui, deși nu poate fi considerat o persoană în vârstă. Ridurile și cearcănele sale sunt mai mari decât ale bunicii.